vineri, 20 decembrie 2013

De ce trebuie să iubim noaptea


          Este din nou noapte. Este timpul meu. În noapte dorm toate cele ce sunt împăcate cu viața; inclusiv compromisurile dorm, pentru că nu există conștiință care să le anuleze. Totul se întâmplă în liniște și singurul spasm simțit din cotidian este un gând din zi, coborât în filmul alb-negru al unui vis. În desăvârșirea ei, liniștea nopții mă răsfață cu bătăile inimii tale, inimii mele, dar și cu ... În momentele în care totul în jurul tău tace poți auzi propriile-ți gânduri și cursul lor prin albia secată a ființei.
          În jurul meu totul tace, chiar și viața; în mine mai există viu pentru că viața se trăiește altfel. Iubesc momentele în care-mi reușește monologul cu propria-mi singurătate. Cum aș putea face asta, fără a fi, fără a-mi asuma riscurile existenței? Există totuși și pericole trăindu-ți singurătatea în noapte. În zi ea se trăiește mascat, socializând cu străini și prieteni deopotrivă fără a-i diferenția. În noapte, singurătatea nu te iartă pentru duplicitate. Când vom învăța vreodată că noaptea este interzisă minciuna? În ceasurile târzii se întâmplă cele mai frumoase experiențe din viața noastră, sunt acele experiențe care ne marchează, care ne definitivează miezul, ne însănătoșesc ființa. Într-o îndepărtată noapte am țesut plasa primei iubiri și tot în întunericul unei oarecare zilei am aflat fiorul primului amor consfințit. Nu aș fi avut nici una dintre ele dacă nu-mi omeneam sinele cu ce îi era de trebuință.        
          Sunt experiențe care imperios necesar se regăsesc în ciclul repetitiv al vieții.  Nu reînviem trecutul, reîmprospătăm memoria prin retrăirea unei experiențe cu un intrus. E singura cale de găsi ineditul, de a aprofunda trecutul și a-l prezenta prezentului eu. Avem nevoie de asta și de isteria neprovocată a iubirii în noapte, atunci când nici măcar isteriile nu reușesc a trezii conștiințele adormite. Dacă mai am un motiv să iubesc noaptea, acesta ar fi că noaptea este anotimpul miracolelor; este anotimpul în care muții vorbesc și surzii aud totul pornind de la propria lor singurătate, sfârșind în delta răsfirată a albiei gândurilor ...

          

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu