sâmbătă, 28 decembrie 2013

Azilul



-Ce faci mă? Mai ajungi? Te mai aştept mult?
-Sunt pe scara rulantă, urc spre cafenea. Ajung într-un minut, am adăugat, după care am închis grăbit telefonul, ca să nu am parte de vreo continuare inutilă sau vreo răbufnire infantilă a amicului care mă aştepta de vreo jumătate de oră bună. Avea dreptate, dar îmi plăcea mereu să îl fac să mă aştepte. Îl pedepseam pentru adicţia lui de mine, mai precis de modul meu de a fi.
Scara rulantă îşi păstra rutina cotidiană suportând cu nonşalanţă mii de mărimi, culori şi forme ale încălţărilor celor care încercau să-şi ignore cumva existenţa mediocră printr-o sesiune de shopping sau o plimbare prin mall. În această după-amiază era foarte lejer. Ori lumea realizase cât este de săracă, ori era mult prea preocupată de acelaşi nimic de care încerca să se lepede. Stăteam nemişcat pe scara care mă ducea spre singurul nivel al mall-ului; doar privirea căuta febril ceva de care să se agăţe, să dea un sens acelei clipe. Nimic nou nu se dezvăluia privirii mele. Aceeaşi lume pestriţă, aceleaşi siluete puţin aplecate sub povara gândurilor. Ca de obicei, singurii care îşi asumau aroganţa unei atitudini semeţe erau parveniţii şi tinerele mai mult sau mai puţin apetisante care visau la o aventură de o noapte susţinută de un mic suport financiar ulterior, ori care vânau presupusa naivitate masculină ascunsă dinapoia hormonilor. Pe cei care aveau ceva prin buzunare şi ceva mai mult decât atât la mansardă, îi recunoşteai imediat. Nu afişau nici un dram de aroganţă iar siguranţa de sine răzbătea din calmul privirii lor sau din călcătura sigură a pasului aflat într-o mişcare lentă, uşor legănată. 
Cum luasem colţul lanţurilor de magazine situate pe aripile coridorului central l-am văzut pe amicul meu stând singur la masă. Claudiu era agitat ca de obicei în ultimele două, trei luni, şi agitaţia se datora printre multele probleme ale micului afacerist local şi faptului că renunţase la fumat. Era mândru de asta, deşi recunoştea că salivează după o ţigară. Îl cunoşteam suficient de bine încât să am convingerea că îşi va recăpăta viciul. Nu se declara un afemeiat, deşi îi plăceau enorm femeile. Era un animal veşnic în călduri. Avea o scuză amuzantă, cum că îşi caută jumătatea, dar nici eu nici Virgil, celălat amic care încă nu sosise, nu-l credeam. Trecuse un an de la ultima lui relaţie, o relaţie lungă şi costisitoare, din care se alese doar cu misoginismul. 
-Bine măăăăă! Te-ai gândit şi tu să ajungi! Ţi-ai rezolvat problemele? Stai jos şi consumă-ţi cafeaua ta chioară şi diluată fără lapte. Eşti bine? Azi noapte ai avut o zi grea, cum ţi se întâmplă cam des în ultima vreme? Pari cam obosit..., înşiruirea de cuvinte fiind susţinută de nelipsitul rânjet şmecheresc, o combinată între inteligenţă şi prostie care ne iese tuturor de minune, un reflex condiţionat al slăbiciunilor cu care am fost înzestraţi genetic.
-Nici nu am ajuns bine şi deja m-ai obosit prietene. Fi mai delicat cu mine, am continuat dispreţuitor, şi şterge-ţi rânjetul ăla idiot de pe faţă. Dacă nu-ţi iasă din prima du-te la baie şi consumă-le apa la idioţii aştia cu mall-ul lor cu tot! O cărămidă din mall-ul ăsta am plătit deja fiecare la câte cafele am băut aici. Tresări-ar Dumnezeu să-i tresară ....
-Băăăă! Iarăşi eşti nebun! Ce ai mai păţit de data asta?
-Nimic!...
-Nu te cred! Numai ţie îţi reuşeşte să fi atât de imbecil când eşti nervos. Las’ că spui tu tot! Stai mă jos odată, sau îţi place să mă priveşti de sus!? O vezi pe bunăciunea aia de la masa a treia, rândul din dreapta? Ce priviri ne-am tras … Şi ce i-aş mai face!
Deja nu mai existam. Se uită direct la ea, fără nici un fel de scrupul, devorând-o din priviri, încărcându-şi imaginaţia cu fel şi fel de fetişuri. Îi cunoşteam escapadele sexuale din poveştile lui defulate în amănunt, iar după rânjetul lui perfid intuiam dansul hormonilor. Dar mie nu-mi păsa atunci decât de mine. Mâ întrebam ce dracu caut eu acolo şi mai ales de ce am acceptat să mă întâlnesc cu el, mai ales că ziua se dovedise pentru mine un eşec total, încă de dimineaţă. În ultima jumătate de an devenisem suficient de egoist încât să mă dispreţuiesc. Datoram aceste frustrări neputinţei mele de a mai schimba ceva la mine, cu precădere acea parte în care mi-e silă să lupt pentru drepturile mele cu cei care îmi sunt datori din varii motive, de la implicare emoţională până la cea de business. Din păcate pentru mine şi ştiam asta, mă integram perfect şi nefericit în categoria afaceriştilor emoţionali şi educaţi. Cred că eram cel mai păcălici dintre cei care şi-au făcut vreodată o firmă. Dintotdeauna pentru mine a contat omul. Restul erau anexe. Mă pregăteam să-i fac terci neuronii amicului Claudiu, când de pe aceeaşi rută pe care sosisem eu, se apropia Virgil...
Virgil. Un tip interesant. Înalt şi subţirel; veşnic îmbrăcat la patru ace. Frumuşel şi efeminat brava adeseori ignorându-şi intenţionat caracterul de fată mare. Un tip 100% simpatic pe care femeie fiind nu aveai cum să-l ratezi ca prezenţă. Era mai tânăr cu 12 ani decât noi,deci amândoi puneam accesele de bravură pe seama imaturităţii, deşi trebuie să recunosc, pentru vârsta lui se descurca mult peste medie. Categoric un tip inteligent, o companie plăcută, până începea să-şi dea cu părerea despre mediul de afaceri, pe nişa pe care se băgase el. Indiferent de modul de abordare a problemei, totul se finaliza cu fraza: „o să vedeţi voi, în câţiva ani o să fiu cel mai bun din lume!”. Pe Claudiu această afirmaţie îl oripila, îl scotea din minţi; ca atare războiul orgoliilor izbucnea. Ceva inutil deoarece era un război fals, fără victime. 
-Abia ai sosit şi tu, aşa-i Iuliane? Supărat cumva? Diferenţa dintre el şi Claudiu era şcoala vieţii. Mie şi Claudiului ni se urâse de nefericre, el se pregătea inconştient să se lovească de ea.
-Lasă asta Virgile. Să vorbim de altele sau să tăcem dacă nu avem ceva de inteligent de spus. Şi cum prevăd că veţi avea grijă să-mi hrăniţi nenorocirea, prefer să-l aud pe Claudiu aberându-se, decât să te suport pe tine iscodindu-mă. Aşa că domnilor ....treceţi, vă rog, la fapte!, am încheiat plin de silă. 
-Să înţeleg că vom avea parte de o nouă lecţie filozofică de-a vieţii, Iuliane?, pară imediat Claudiu mutându-şi privirea de la fata responsabilă cu flirtul, dar păstrând acelaşi zâmbet idiot. Uitându-mă la zâmbetul lui credeam că încep să înţeleg ce găsise domniţa la el. Mă pregăteam să-i arunc în faţă acest adevăr, când Virgil aruncase bomba .
-Domnilor azi mi s-a arătat de un contract mare, dar mare de tot. Barosan aş putea spune. Dacă îmi iese pasienţa ciugulesc un milion de euro de la clientul ăsta, continuă el misterios. 
Claudiu îşi dădea deja ochii peste cap şi înjura teribil:
-Iarăşi începe ăsta să mă toace cu valoarea lui. Nu te-ai săturat de banda asta? Ştii bine că aştia sunt bani serioşi la care nici măcar eu sau Iulian nu putem ajunge, dar ţie îţi iasă! ... Măi să fie, eşti cel mai bun! Băga-mi-aş ofilita în contractele şi poveştile tale de doi lei! Ăsta nu se potoleşte, este nebun curat, încheie el uitându-se la mine.
-Calmează-te Claudiule! Poate omului chiar i se întâmplă ceva. Eu prefer să nu arbitrez conflictul ăsta, că sunt mult prea sătul de ale mele! Virgile! Doamne’ dă să-ţi iese, deşi nici eu nu cred, mai ales în vremurile astea. Claudiule, mai bine aberează-te tu şi fă-ne invidioşi pe imaginaţia ta. Rupe-ne neuronii cu ce i-ai face la tani aia!, încercasem eu să schimb subiectul şi să conduc această întâlnire spre rutina ei obişnuită, acea rutină care nu mă obosea şi nici nu-mi excita neuronii. 
-Ia mai lasă-mă tu cu femeile, că toate sunt la fel. Toate vor acelaşi lucru, dă-le-n ofilita mea. Deja m-a enervat Virgil ăsta cu imbecilitatea lui cu tot! De ce dracu’trebuie eu să mă întâlnesc cu voi şi să am parte de acelaşi sinistru scenariu, în care eu sunt luat de prost!?...
-Ai altceva mai bun de făcut amice?, l-am întrerupt. Toată ziua te plângi că nu ai nimic de muncă pe firmă, că nu ai bani nici să abuzezi de toaleta publică din centru, că eşti mereu în criză de idei şi de bani. Dar pentru asta toate rahaturile astea le compensezi stând serile pe site-urile de socializare agâţând toate disperatele şi nevricoasele care au angoase comune cu tine. Viaţa ta se împarte în trei etape, dimineaţa nervi şi neputinţă, la amiază întâlnirea cu noi, seara destrăbălare cu oricine acceptă să-ţi viziteze cuibul. 
-Iuliane, mie îmi place la Claudiu că el trăieşte viaţa şi în locul nostru, interveni Virgil. Tu eşti prea principial să regulezi ce iartă alţii, iar eu prea timid şi pretenţios. El în schimb are parte de tot, savurează şi prăjitura chiar expirată! După care izbucni în râs, pesemne îşi crease imaginea virtuală din cofetăria expirată a Claudiului. 
-Am o replică pentru amândoi! Claudiu, din câte reţin poziţia ta preferată este dragostea în patru labe. La cum te cunosc, asta se traduce astfel, două dimineaţa, una la amiaz’ şi una seara. Cât despre tine măi frigidule, întorcându-mi privirea către Virgil, ţie îţi pot răspunde cu o întrebare: ştii de câte ori se bagă o femeie în pat?
-Ia nu zău! Spune!
-De două ori. Prima oară din curiozitate, a doua oară de fiecare dată când stă. Şi ca să închei cu circul ăsta ştiţi bine care este părerea mea. Mai devreme sau mai târziu toţi ne dovedim a fi patetici ca Platon care atunci când iubea o femeie o pregătea pentru următorii. Platon le plimba şi le făcea creierii varză, lăsând contemporanilor lui plăcerile cărnii.
-Iarăşi începe ăsta cu filozofiile lui!...
-Claudiu termină! Sunt sătul de lamentările şi sincopele voastre de rahat. Viaţa asta, indiferent cum o vedem noi individual, trebuie trăită ca în epoca romantică. Trebuie să luăm ce este bun din ea, să ironizăm festele ei, să ne bucurăm atât cât suntem de capabili de ce are viaţa de oferit, de ce putem să cerem noi de la ea. Şi … propun să schimbăm subiectul. Nu am chef de nimic … dracu’ să mă ia, cu viaţa mea cu tot!
-Clar! Ratatul ăsta vrea să-mi strice ziua mai mult decât au făcut-o alţii. Dute-n ofilita mea, tu cu concepţiile şi filozofiile tale! Şi tu Virgile, să-ţi bagi contractele şi milioanele tale în firmele lui Vântu! Am plecat!, concise Claudiu foarte nervos, aruncând 10 lei pe masă şi ridicându-se să plece. Sunteţi nebuni! 
Făcuse un pas, apoi se oprise. Şi ne întrebă:
-Mai megrem deseară în club?
-Claudiu, ştii ce scrie pe frontispiciul spitalului de nebuni din Braşov? „Suntem mai mulţi afară decât înăuntru’!”
Claudiu şi Virgil râdeau cu poftă. Eu priveam serios în jur şi toţi îmi păreau îmbrăcaţi în cămaşă de forţă …



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu