sâmbătă, 21 decembrie 2013

Despre gândurile nerostite


          Evoluăm, dar pe parcurul acestei evoluții devenim fără voie un cimitir ambulant de gânduri. Există gânduri a căror rostire nu se va auzi niciodată. Se întâmplă, poate, pentru că ne rușinăm de ele; sau pentru că ne sunt ultima frontieră a intimității. Ce secrete poate ascunde sau naște un gând, astfel încât pe ele să punem zăvoarele unei eternități absurde? Oricum, dacă El, Dumnezeul, există, atunci secretul nu mai este doar al nostru.
          Sunt gânduri care nici nu trebuiesc exprimate pentru că ele se regăsesc în oglinda lacrimilor. Tot în ele se pot regăsi fericirile mărunte care ne-au părăsit. Prin lacrimă împărtășim o suferință, dar fără a-i dezvălui natura și astfel salvăm acea apartenență în care sufletul stă încarcerat. În aceste suferințe se află toată ființa și carnea nu este decât povara temporară a sufletului.
          Există gânduri care ne osândesc la oprobriul public. Căci cine poate înțelege iluzia unui bine generalizat? Cine să te creadă că nu ai nimic de împărțit cu nimeni și că nu ești dispus la iertare pentru că tu consideri că nimeni nu-ți poate greși și în consecință nu ai ce ierta? Oricărei generozitate gratuită și nemotivată i se va găsi un defect prin care se va da un verdict asupra a tot ceea ce suntem și nu suntem.
          Sunt gânduri unice, care sunt sudate de ființă. Ele au devenit obsesie și sunt singura sursă a supraviețuirii. Ele fac referire strict la nefericire și sunt expresia leziunii inimii. Nu putem împovăra universul cu astfel de dureri, atunci nici cu astfel de suferințe; suntem parte din echilibrul precar al acestei lumi și nu cedăm locul până la atingerea menirii. Când lumea se va face fărâme, pe suferințele unice se va reclădi universul, pentru că sunt singurele surse sigure, stabile și neînduplecate. Spune-i unui suflet ascuns între tenebrele morții afective că vrei să reconstruiești lumea folosind ceva durabil precum încăpățânarea cu care a suferit și îl vei regăsi în zidul primul templu din drumul destinului sau măcar în temelia unei troițe.    
          Pentru mine, responsabilul cu certitudinile, singura motivație pentru a păstra nerostirea unor astfel de gânduri este martiriul. Singura istorie care acceptă martirii este memoria conștiinței, singurul loc fără umbre și fără lumină, singurul loc unde adie doar liniștea ...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu