Stratificarea pe scara
evoluției există doar în aparență. Peste tot, indiferent unde ne-am cățărat,
ori cât am reușit prin sacrificii, neputința și mârșăvia umană au aceeași
măsură valorică. Orice, oricum, oricât sunt doar iluzii care macină și
motivează, însă dincolo de ele și implicațiile lor, întâlnesc aceeași
rezistență a nimicului. Tot ceea ce construim, mai ales relațiile interumane,
prieteniile și îndrăgosteala au aceeași finalitate. Paradoxul sacrificiului inutil ar trebui să ne
mențină în zona prudenței, cu precădere în cea a bunului simț, însă nu
întotdeauna educația rezolva și problema implicării afective. Astfel, prin
exprimarea suferinței, omul primește neasumatul drept al grotescului; un animal
rănit este omul refuzat și neiubit și însăși cea mai teribilă fiară a pământului,
atunci se teme de om.
Dezastrul ne stă scris în gena
umană și el este singura reflexie sinceră a orgoliului. Munca depusă în cultul
sinelui și păstrarea echilibrului ființial, de care aveam parte atunci când
iubeam, devine cenușă. Nu avem la îndemână speranța Pheonixului, avem doar
certitudinea anticipată a ratării. Și atunci, mă întreb, de unde nevoia acestui
compromis, când finalitatea-și păstrează constanta prin rezultat? Orice
compromis presupune un regret ulterior. Între nimic și compromis, preferabil ar
fi primul!
Ce bine îmi este făr’ de regrete ...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu