Sunt îngrijorări
cărora le rezist cu tot mai multă dificultate. Umanitatea îmi devine tot mai
indezirabilă și eu ei, așijderea. Omul trăiește doar pentru el și disperarea se
exprimă în forme tot mai coerente. Ca să mai pot rezista dorințelor semenilor
am ajuns să îmi accept ignoranța, să accept orice minciună lipsită de vina unei
sinucideri. Am obosit să le spun semenilor despre ei, despre refuzul lor în ”a fi”
ca și existență. Îi simt în acceptarea celor spuse și nespuse, dar nevoile îi
devorează. Să accepți doza de virtualitate atât de necesară unei conviețuiri
îmi este peste accepțiunea lucidității, dar tot prin ea găsesc răspunsurile la
viniile care se văd, care provoacă roșeața obrazului. Am încercat în zadar
să-mi lămuresc semenii că ei nu sunt mai mult decât suma faptelor și vorbirii
lor. Orice falsitate este deconspirată de privire, gestică, visceralitate.
Pentru mine viața
nu există decât trăindu-se. Fără tremur, febră și pasiune totul este mort,
neînceput și fără perspectivă. Fără implicare suntem inerțiali și lipsiți de
competențe; fără implicare suntem doar faună. Conviețuirea mă obligă să-mi mut
privirea de la semeni și doar să mă prefac a-i asculta. Orice gest devine o
favoare și atunci încep să mă gândesc tot mai dens la orbirea virtuală,
identică virtualitate precum cea în care trăiesc și ei. Surzenia-mi este nenegociabilă ...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu