Sentimentul ”niciodată” îl am
de fiece dată când mă opresc din mersu-mi șovăitor spre mâinele incert și mă
întreb ”oare când se va termina cu toate
ăste, cu gânduri, dureri și tristeți”? Căutându-mă de istoria viețuirii
mele, printre cele gândite de Divinul și aprofundate de semeni, știu că m-am întâlnit și cu fericirea. Chiar
am întâlnit-o și era atât de frumoasă și plină de mine!... Dar - mereu această
nepotrivire pornită din ”dar” și ”dacă” - rațiunea îmi cerea sacrificii. M-am
născut incomplet și voi pleca asemeni; știu că sentimentul suficienței nu a
fost conceput pentru mine. Și atunci mare durere care-mi stinge orice nevoie,
dintre cele ce are viața de oferit, îmi este conștiința acestei insuficiențe
care se regăsește și în anularea celor lumești. Chiar și ființialitatea mi-o
întreb ”de unde și până când toate ăstea
pline de nesățul durerii?”.
Aș vrea, puternic aș vrea, să
fie altcineva vinovat de drumul destinului meu, însă eu sunt cel care a ales.
Cel care ales să citească, să cunoască, să aibe cât mai mult și mai ales (ce
neghiobie) să aibe certitudini. În astă trudă silnică am renunțat fără tăgadă
la oameni frumoși care mi-ar fi păstrat vie acea aparență frumoasă a fericirii.
Și acum când întâlnesc oameni frumoși - înainte de orice stârnire - mă
conversez în tăcere cu umbra lor. Sunt prea plin de adevărul descoperit prin
ăstul sacrificiu care cuprinde în întregul său, renunțarea la mine, dar mai
niciodată la sine ...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu