De prea
multe ori mi s–a sfâșiat carnea și implozia mi-a devenit mișcarea de rezistență
împotriva spasmelor afectului; dacă nu ar fi fost muzica sau artele aș fi ratat
progresul ăstei lumi. Aș fi preferat Divinitatea
ca salvare atemporală, dar El mi-a refuzat certitudinea existenței Lui. Mi-a
rămas un ultim refugiu în arte, mai precis în muzică. Prin muzică am dobândit
echilibrul dintre lumi, lumea celor obscuri și lumea promisă mie de sinele persuasiv
în afara confesionalului rațiunii. Nimic nu mă ajută spre o vindecare
liniștitoare. Sunt mânat în această luptă cu viața de inerția existențială. În
mine am găsit acea încăpățânare specifică munților în neclintirea lor; păstrez
și ireversibilitatea râului ce-și caută vărsarea. Nu mi-e de fugă în nicăieri,
căci am nevoi de simțire, trăire și evadare din mine. Urc și în transcendental
doar când mă refuză carnea și durerea devine atroce. Nici aici, nici acolo nu
aflu acel ceva care să însămânțeze în mine bucuria respirației. Mi-ar fi de ajuns o
tristețe nimicitoare pentru a mă disloca din inerție. Aceeași rutina care nu mă
condamnă la definitivul curajului. Aș putea măcar să regret timpul în
inutilitatea lui actuală, dar nici regretul nu-și face casă în mine. Sunt refuzatul
universal și doar în carne mi se-ntâmplă toate.
M-am
născut bătrân și de atunci scriu cu un condei înmuiat în conștiință ...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu