Viața m-a poftit la masa ei alături
de toții nenăscuții,
la fel cum suntem cu toții și
acum,
indiferent de ora mesei.
M-a hrănit din ea cu prea
puțin.
”Ia-mă în doze mici,
imperceptibile” mi-a zis
și ca atare, m-a avut în cătarea
dezamăgirilor ei.
M-a lovit cu foamea în sânge,
în carne și-n candoare.
Mi-a lăsat liberi genunchii,
mi-a lăsat libere brațele
și mi-a pus greutatea
sufletului
în triunghiul strânsorii
genunchilor cu brațele
ce-mi sprijină fruntea.
Viața îmi hrănește suferințele
cu aceleași doze mici,
imperceptibile.
Agreează doar victimele vii și
flămânde.
Cel mai puternic mă doare întrebarea:
cine sunt eu să-i refuz vieții,
universitalitatea?!...
Mă sting în aceleași doze mici,
imperceptibile.
Of Divine! Iubesc cu aceeași măsură,
aceeași cu care viața mi-a
măsurat foamea...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu