Elegie (opt/a VIIIa)

Sunt funingine.

Cândva, parcă-ntr-un ieri,

fost-am tăciunele dorului mocnit

și înainte de tăciune

am fost zeul ofrandelor tale.

M-ai iubit strigându-mă pe nume

și te-am iubit îmbrățișându-te.

Ne-am iubit cu sinceritatea unei copilării întârziate.

Ne-am iubit cu evlavia păcatului neîmplinit.

Și înainte de iubirea noastră,

de ceea ce am fost parcă-ntr-un ieri

și de funingine,

am fost cel în care Divinul a ascuns focul.

Numai tu, draga mea,

strigându-mă pe nume,

te-ai jucat cu focul,

te-ai dat ofrandă zeului

și te-ai osândit oedipian,

ducând molima iubirii prin lume.

Căci din povara dorului mocnit

și-a ta osândă oedipiană

am aflat secretul nefericirii.

Mai spune-i lumii despre noi,

iar pe cei orbiți de firescul iubirii

vindecă-i.

Spune-le secretul!

Arată-le cum îți ungi pleoapele cu funingine!...