Această toamnă care nu mă iartă. Care simte în mine trăirile
ei și iminența unui sfârșit. M-am golit din sihăstriile munților și m-am adunat
în singura sihăstrie posibilă mie. Sihăstria străzilor orașului. Toamna rupe
din măduva copacilor, îmi pune dinaintea juliturilor de pe genunchi covorul în
galben și roșu al resemnării, al acceptării sorții. Mi-e toamnă în toate. Mi-e
toamnă în ruga tăcută din privirea urcată-n bolta cerului. O pasăre trece pe deasupra
mea fără să înțeleagă ce-a străpuns-o, fără să știe ce povară va duce cu ea. Nu
se va întoarce din cauza dorului meu, ci din cauza dorului ei. Și ea portă iubirea
pentru oraș. Oare iubirea ei are impuritățile iubirilor mele? Nici o sihăstrie
nu-mi va oferi un răspuns la astă întrebare, cum nici sihăstria străzilor
orașului nu mi te-a abandonat. Și ruga mea devine întrebare: ”Doamne, cum de
ceva atât de mic își poate accepta iubirea și slăbiciunile și eu nu pot?”. Mă
străbate un gând: cine poate iubi necondiționat, poate și zborul!
Dacă iubirea este motivul revenirii, cum poate fi tot ea
motivul plecării?...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu