Întors în toamna tot mai golită. De viață, de soare și
corole. Ajunși tulpini de-o palidă răzleție la marginea aleilor noastre. Ar mai
fi cu putință o ultimă întâlnire, dar fără chipuri și trupuri. Atunci și fără
gesturi. Dacă tandrețea i-ar fi de folos toamnei, mă frământă bizarul sentiment
că toamna ne-ar fi tocmit să i-o aducem. Cum altfel decât purtând-o? Ne-am
dizolvat în uzura ăstei toamne. Ți-aș scrie un gând în eterul viu dintre noi,
prin care ți-aș spune că mi-e dor de decembrie, cognac și mere coapte. Dar până
atunci mai este mult și nu pot garanta nici pentru supraviețuirea gândului.
Încă mai sunt pe aleile parcului pentru că-mi trebuiesc toate aduse în uitare.
Nu pot fi adunate decât de aici, într-o conspirație treime: noaptea, strada și
toamna...
Merg pe stradă și trimit rugă cerului să nu te-ntâlnesc. Mă
rog ca umbra ta să-i lase tihna umbrei mele. Două singurătăți sub asediu: a mea
și a toamnei. Despre singurătatea ta nu mai știe nimeni nimic. Uneori mai
întreb toamna, alteori mai întreb noaptea, nicidecum despre tine. Întreb dacă
mai am un rost în neplecare...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu