Iubirea mea-i ciuntită

         Tocmai ce m-am extras dintr-o conversație. ”Spune-mi povestea statuilor tale...” fost-a una dintre solicitări. În timp ce scriam mi s-a relevat un fapt care m-a aruncat într-o cumplită îndoială. Una care tinde să devină o altă certitudine. Am iubit enorm la viața mea. Poate pentru zeci, sute sau mii de vieți neîmplinite. Că aceste vieți ar putea fi ale mele sau ale altora, chiar nu mai contează. Am vizitat multe cimitire. M-am plimbat printre pietrele tombale și le-am ascultat povestea. Sau mi-am închipuit-o. Am încropit povești despre anonimii ăstei lumi. Am țesut imaginativ existențe captive în drame sau bucurii, sculpturilor tombale le-am atribuit viul creației și neviul celor ce le poartă în pragul veșniciei lor. Le-am atins în căutarea mâinilor care le-au stors din piatră sau marmură, m-am contopit cu răcoarea pietrelor, cu puterea împotrivirii sutelor de anotimpuri care le-au petrecut. Povestea lor este aceeași și acum. Povestea pașilor mei este aceeași, doar că ceva lipsește. Lipsește din adâncul decorurilor, iubirea. Nimeni din ceea ce am iubit nu m-a însoțit vreodată în periplul sculpturilor-pietre tombale. Cu nici una dintre femeile iubite nu am împărțit povara acestor povești țesute de timp și imaginația-mi nestăpânită. Cu siguranță, vina îmi aparține. Nu am lansat nimănui o invitație în acest sens. Acum mă gândesc cât de potrivită ar fi fost întrebarea: ”Mă-nsoțești la o plimbare prin cimitir?” sau ”Nu ți-ai dori să împărțim lumea apusă a lui Staglieno?”. Foarte probabil instinctual am ales probitatea singurătății mele. Căutându-mă prin memorie, cu siguranță aș găsi pe cineva care să mă însoțească, cineva care să o facă cu dragul de mine, sau cu dragul pentru aceeași lume a viilor neîmpărtășiți lumii. Poate cineva chiar mi-ar fi propus ceva de genul, dar nu a avut curajul. Însă îndoiala stârnită-n mine are legătură cu nesinceritatea sau incompletul dăruirii mele. Cu siguranță (aici este certitudinea) nu am iubit complet, sau am făcut-o cu frică. Despre cimitire se spune că au fost create pentru cei ce nu mai sunt și pentru poeții încă nedovediți, poeții care nu mai aparțin contemporanilor lor. Cum îl putem defini pe cel/cea care iubește? Iubind complet și definitoriu nu mai existăm. Trăim în cei pe care îi iubim. Categoric! Suntem carne, oase, tendoane și sânge, dar ne-am stins complet în ceea ce iubim. Pentru noi înșine suntem morți iar pentru dedicații iubirii suntem viul cel mai viu din lumea noastră comună. Acesta este și motivul pentru care dintr-o piatră tombală pot extrage un gest, un strigăt, o iubire neîmplinită sau o tăcere devastatoare. Aidoma mă extrag și eu, puțin câte puțin, din ceea ce mai sunt, din ceea ce am avut de oferit.

         Pentru mine e prea târziu de împlinire. Iubirea mea va fi pentru vecie ciuntită. Povestea iubirilor mele va fi identic de relativă precum expresia neterminată a pietrei mele tombale. Singura trăire care nu poate fi simulată este iubirea, iar singura netrăire este moartea...