Mi-a rămas din ultimul nostru
decembrie doar numele și chipul tău. Trecut-au peste noi câteva anotimpuri,
însă sunt convins că timpul nu ți-a însemnat chipul. Erai mult prea tânără inclusiv
pentru măria sa timpul și atunci el a ales să se răzbune pe mine. Iubirea
noastră nu ar mai trebui să fie, nici măcar în istoria nescrisă a
neîmplinirilor. Îndepărtarea dintre noi s-a mărit și ceea ce am fost și am avut
a ieșit din grația anului idilic. Pentru această înstrăinare există pedeapsa
uitării, a dizolvării în amestecul străzilor orașului. Am putea trece neobservați
unul pe lângă celălalt, putem bea o cafea în aceeași cafenea așezați în
antiteza nesfârșitelor îmbrățișări, care acum aparțin trecutelor anotimpuri.
La început mi-a fost greu. Am
luat cu asalt străzile noastre, m-am întors în mijlocul bibliotecii noastre
virtuale, am zăbovit în infinitul neverosimil din cotidian în cafeneaua cu
miros de cicoare. Am recitit titlurile pe care ți le-am recomandat cu dragul
inimii mele, am ascultat lipit de geamul ferestrei din bucătărie toată muzica
tinereții noastre. Căci da, draga mea! Iubirea noastră a fost tânără și acest
fapt s-a datorat intensității ei și greșelilor copilărești cu care ne-am
descurcat întotdeauna. Apoi a venit și timpul închegării sângelui. Agonia mea
devenea tot mai lividă, dragul de tine tot mai îndepărtat și eu în perspectiva
vieții fără tine, din ce în ce mai distinct. M-am împăcat cu mine, apoi cu
tine. M-am împăcat cu firescul destinelor care ne-au ocupat spațiul vacant
lăsat în lume prin plecarea noastră. Străzile orașului s-au acomodat cu noile
ritmuri impuse de perechile noi de îndrăgostiți. Cafenelele au primit noi
mușterii neinițiați în ale iubirii.
Aș vrea să-ți pot spune că nu
m-am schimbat. Că sunt același care te aștepta citind și zăbovind între merele
coapte aburinde, cognacul încălzit și aroma cuișoarelor din țigara mereu
aprinsă. Nu-ți pot promite nimic mai mult decât că voi continua cu lectura din
amurg până în miez de noapte. Îți pot oferi certitudinea că în juru-mi s-a
păstrat același iz, că aroma aspră și amăruie a cognacului nu s-a schimbat
deloc, că merele coapte sunt la fel, că temperatura cafelei care te aștepta
este aceeași. Îți mai spun că datorită
amestecului cuișoarelor cu tutunul, țigara emană același miros tămâios. Despre
mine?! Sigur mai grizonat în tâmple și cel puțin un rid al frunții mai
adâncit. Rugăminte: dacă mă vezi cumva, întâmplător pe stradă sau în cafenea,
prefă-te că nu mă vezi. Astfel pot rămâne cu tine, aici în scriitură. Am un
motiv în plus să scriu, să-ți scriu, să fac focul în șemineu, să încing
cuptorul merelor ce te vor coaptă (pregătită pentru mine, pentru noi) precum vor
fi ele, să încălzesc cognacul, să le amestec pe toate cu gustul săruturilor
tale. Iubire mi-ai fost, adorată-mi rămâi; decembrie se întoarce la mine...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu