duminică, 29 noiembrie 2015

Încă un anotimp în vechiul noi... (III)

 

         O îmbrățișare lungă. Puternică. Pornire cu nerv, susținută de un dor dureros. Îndepărtările trupurilor sunt mai dureroase decât îmbrățișarea. Acea senzație de sufocare, urmată de tăcere. Doar ochii vorbesc. Caută trecutul în prezentul aparent neverosimil. Se întâmplă o revedere după un timp al fiecăruia. Un timp care nu s-a scurs în normalitatea destinelor. Privirile caută gesturi neuitate, lipsite de neîntâmplari. Caută prezența ascunsă a dorului, a perpetuului îndrăgostelii răbdate în timpul scurs printre anii petrecuți între străinii absenți în simțire, de trăirea din plin a singurătății purtate între semeni.   
         - Nu te-ai schimbat deloc. Zâmbește. Mă refer la faptul că nu observ riduri în plus, nici o îmbătrânire prematură a chipului tău. Pare ca și cum nu ți-ar fi fost dor...
         - Mă încânți. Ceea ce-mi spui reflectă că am avut dreptate în tot ceea ce gândeam despre tine. Mă bucură faptul că ești aici, că suntem, chiar dacă pentru scurt timp, chiar dacă pentru o cafea și o țigară povestită, așa cum ne plăcea nouă.
         - Ce gândeai despre mine? Nu mă grăbesc deloc, dar nici nu pot sta foarte mult. Mi-ar fi plăcut să ne vedem la tine, dar un asemenea gest reciproc ar însemna o recidivă. Nu știu dacă sunt pregătită pentru asta. Îmi doresc și nu-mi doresc ...  
         - Sunt aproape 700 de zile de când nu mai știam nimic despre tine. Faptul că ai făcut o remarcă despre ridurile mele, mai precis lipsa lor, îmi spune că ți-a fost dor. Cel puțin cât mie. Însă, te rog, dă-ne timp pentru reîncarcerarea în simțuri. Știu! Sunt pretențios. Am rămas același. Poate că în toate...
         - Ai dreptate. Ai rămas același. Nici punctualitatea ta nu a prins rădăcini în timpul scurs printre noi. Ai întârziat, ca de obicei. Un obicei vechi, pe care nu l-ai schimbat. Din nou acel zâmbet răvășitor.
         - Îmi vorbești despre punctualitatea mea, ca în vremurile bune. Ce înseamnă punctualitate? Trebuie să țin cont de timp? Care timp? Niciodată timpul nu m-a grăbit în gândire, decizii, fapte, acțiuni. Timpul meu nu coincide cu cel al lumii. Timpul meu se scurge altfel. Stabilisem aceiași parametrii ilizibili cotidianului și pentru timpul nostru. Trebuie totuși să recunosc! Ultimii doi ani înseamnă timp irosit, însă după era lumii, timpul în care lucrurile se întâmplă în inerția lor. Noi nu eram inerți, noi eram vii. Și cred eu, încă suntem! E ceva numai al nostru, care nu schimbă emoția, triumful rațiunii, decăderea în totalitarismul iubirii!...
         - Pfff! Totalitarismul iubirii! Mi-au lipsit enorm fabulațiile tale. Mi-au hrănit sufletul și mintea. Îmi erau dragi.
         - Îți erau sau îți sunt?
         - Nu forța prezentul dragul meu. Îmi ești...
         - Nu spune nimic. Te acopăr! Ești la fel de frumoasă...
         Am ridicat privirea. Era într-adevăr, foarte frumoasă. În mine se revoltă o lume uitată. Parcă eram noi, draga mea. În cafeneaua noastră, un cuplu se pregătea pentru incertul apropiat, un incert pe care și-l doreau cumva cert doar pentru ei. O revenire pentru minutul de iubire pentru care oamenii ar muri. Și eu aș muri pentru acest minut. Pentru un ”te iubesc” lipsit de orice ambiguitate, plin de forța firescului îmbrățișării, ”te iubescul” care salută o reunire a sufletelor peste bolta invizibilă a timpul irosit. Mă ridic pentru regăsire. Nu regăsirea noastră. Ea mai poate aștepta. Regăsirea acestui decembrie, care stă să vină. Să ne vină!...    

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu