joi, 1 septembrie 2011

La limita inferioară a existenţei


Mă întreb, undeva în "mica" mea existenţialitate, undeva între reformele eterne şi ciclice ale evoluţiei mele "cât de mic mă pot suporta"!?
A fi "mic" la stat înseamnă oare a fi invizibil pentru semeni, oricât de multă demnitate şi orgoliu ai avea!? Avem urme vizibile de tălpi pe suflet, pe creştet, urme savurate cu indiferenţă de anturaje închipuite şi căutate cu persuasiune, care să ne accepte şi să ne confere o definiţie, sau identitatea de turmă!

A fi "mic" la nivelul raţiunii îţi conferă statutul de libertate, în calitate de retardat al societăţii în care te regăseşti fără propria-ţi voinţă!? Calităţile tale în orice cantitate şi cu precădere fără valoare sunt infime în raport cu părerile şi indiferenţa semenilor, care în nimicnicia lor îţi sfidează mărunta existenţă.
A fi "mic" la nivelul expoziţiei sentimentale îţi conferă dreptul de-a te oferi!? Să primeşti ce ţi se oferă!? Să cauţi, paradoxal să mai şi găseşti şi să primeşti ceea ce nu înţelegi!? Să ceri dreptul divin şi meschin la iubire cu pretenţii patetice cassanoviste!?
Cât de "mici" suntem!? Unde şi cât de "mici" ne regăsim!?

Un comentariu:

  1. Mic, mai repede te regasesti atunci, cand ciumat de propriul eu, ceilalti te ignora, in impotenta lor de a intelege. Cand indiferent de imensitatea talpii care te apasa, nimeni, nici macar acel eu, nu te poate vedea....

    RăspundețiȘtergere