Ce
pot să mai fac, acum, când după sute sau mii de încercări și probabil tot
atâtea eșecuri mai mult sau mai puțin conștientizate, realizez că nu mă pot
substitui nici unei forme de supraviețuire la care s-a adaptat umanitatea? Ceva
din mine refuză insistent acea resemnare specifică omului, prin care evoluția
se identifică cu canonizarea existenței, trăind mereu între limitele impuse de
rigiditatea unei rațiuni educate forțat prin aderarea la felurite sisteme de valori,
toate lipsite de conținut și trăire, dar sufocate de iluzii.
De
mai bine de o săptămână am refuzat să îmi mai cenzurez furia și disprețul prin
lectură, imagini sau ceea ce fac îndeobște nopțile, defulare scriptică în
aceste subțiri pagini de jurnal, la care scriu de mai bine de 10 ani și pe care
l-am numit un jurnal al mediocrității. Din dimineața acelei zile de aprilie,
ziua în care am împlinit 20 de ani, ziua în care am realizat ca lumea mea s-a
schimbat și lumea paralelă lumii mele mă privește altfel cerându-mi mult mai
mult decât ceea ce pot oferi și cerându-mi să fiu altceva decât sunt, m-am
refugiat inconștient în acea luciditate care mă definește și astăzi, în
contradicție totală cu sistemul de valori universal valabil și care mă aruncă
mai mereu în brațele unei frumoase nebunii; cel puțin astfel le este cel mai la
îndemână semenilor să mă aprecieze.
Și în emisiunea de
aseară de la Tv, pe care o moderez, am fost din nou siderat și izbit violent de
lejeritatea cu care lumea percepe firescul. De mult nu mai există firescul, relativismul
se aplică oricui, oriunde și oricărui eveniment, nimicul este atât de formal și
condescendent încât îmi suprimă orice respirație a afectului.Nu mai suport ambiguitatea;
nici tandrețea formală necontrolată nu mă ajută deloc. Acceptați-mi acea
curtoazie a tăcerii, acceptați-v-o și pe a voastră. Aleg decența acestui vals
al liniștii în detrimentul oricărui tangou al instinctelor, al nevoii de
dominare , al rațiunii pur animalice, pur naturale. Îmi puteți reproșa, chiar vă
rog, strigându-mi în față blasfemiile, nealinierea la cotidian, dezertarea din
fronturile anarhiei vieții, dar acceptați-mi, rogu-vă, această curtoazie a
tăcerii. Cedați-mi liniștea, iar eu vă las testamentar toate forțele unei vieți
seduse de culoarea și parfumul iluziilor, singurele argumente care vă pot
determina să continuați, să luptați, ori să vă târâți numai spre înainte…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu