O insignifiantă bucățică din romanul pe care l-am început acum vreo 4 ani și care stagnează de mai bine de un an. Sper să am inspirația și timpul să-l finalizez măcar anul viitor.
Capitolul 1
Ispitirea martirului
- Ce vezi când mă priveşti?
Tăceam. Îmi căutam cu febrilitate cuvintele.
- Nu este nevoie să fii tăcut. Şi nici să faci pe înţeleptul. Răspunde te rog la întrebare! După greutatea tăcerii tale îmi pari suficient de inteligent, dar în acelaşi timp nepregătit pentru întâlnirea cu mine.
Se opri să asculte scâncetul unui copil legănat de braţele mamei, aflaţi la a treia bancă de la intrarea în parc. Tăcerile noastre se luptau fără rezerve. Zâmbea.
- Tăcerea ta este mai obosită decât a mea. Vei ceda. Poţi răspunde orice îţi vine în gând. În general oamenii se tem de mine, dar tu nu! Simt asta! Şi cei cărora nu le este teamă preferă să le fie milă sau să râdă de mine. Superficialitatea este primul viciu al omenirii. Când voi termina cu tine îţi va fi teamă de mine! Dar acum, nu!
I-am replicat dur, ca o răzbunare a tăcerii mele înfrânte:
- Vorbeşti prea mult pentru un orb. Vorbeşti mult de felul tău sau aceasta este modalitatea de a te întregi?
- Nu mi-ai răspuns la întrebare. Nu dezvolta un atac pentru că nu ştii răspunsul la o întrebare simplă. Asumă-ţi lipsa spontaneităţii. Dar nu-mi jigni intuiţia şi inteligenţa printr-o astfel de atitudine. Dacă nu ai un răspuns pentru mine te rog să pleci! Poţi să iei liniştea mea cu tine. Nu liniştea îmi este vitală. Am nevoie de oameni. De altfel, acesta este motivul vizitei mele în parc. Povestea vieţii oamenilor. A ta! Dacă nu a ta, atunci a altora! Dacă nimeni nu poate să mă suporte într-o conversaţie atunci mă voi întreţine cu natura. Mai am foarte puţin timp. Te rog ia o decizie. Îmi vorbeşti sau nu? Dacă te decizi să-mi vorbeşti îţi reamintesc că îmi eşti dator cu un răspuns. Poate ai uitat întrebarea. Ce vezi când mă priveşti?
Încercam să-mi stăpânesc iritarea. Nimeni nu îndrăznise să îmi vorbească astfel vreodată. I-am raspuns totuşi:
- Ce văd când te privesc? ...
- Din nou mă jigneşti. De ce repeţi întrebarea? Încă nu ai răspunsul?
Mă surprinse printr-un hohot de râs. Toată forţa râsului nu îi schimbase poziţia corpului. Banca îl asculta liniştită. Nici lemnul nu avea curajul să tremure. Nici aerul nu vibra sub rafala hohotelor lui. Se opri brusc, precum începuse.
- Deci?...
- Este penibil să ceri imperios un răspuns. Te găsesc extrem de interesant …
- Acesta este un răspuns specific habotnicilor. Tu nu crezi în Divinitate. Nu ai credinţă în nimic. Nu ai izul tămâiei. Miroşi a mic burghez de sorginte săracă. Te-am jignit?
Am renunţat să-l privesc. Mă rezemasem de spătarul băncii. Îi copiasem poziţia. Doream să îi răspund când o altă cavalcadă de întrebări cu răspuns indirect afirmativ mă copleşiseră:
- Crezi că adoptând aceeaşi poziţie devii egalul meu? Am să te anunţ când te voi considera egalul meu. Deocamdată îmi eşti de două ori dator. Aştept încă răspunsul pe care îl merit!
- Ce te determină să crezi că iţi sunt dator cu un răspuns? Puţini m-au jignit în acest fel. Nimeni nu mi-a spus că sunt un burghez, până acum.
- Nu eşti diferit cu nimic faţă de ceilalţi, deşi tu te proclami unic. Am parte de o singură pedeapsă. Să convieţuiesc cu cei ca tine. Acesta este stigmatul meu. Al tău ţi-l voi împărtăşi, dar numai dacă te vei dovedi vrednic de ajutorul meu.
Era rândul meu să râd în hohote. Mi se părea straniu ca el să fie cel care să îmi confere lumina. Cel care nu are parte de nimic doreşte să ofere totul. Îmi părea o sfidare adusă raţiunilor care au creat Universul.
- Cum poţi să-mi oferi ceva, când tu însuţi eşti într-o perpetuă căutare?
- Te rog să mă asculţi! Am o întrebare. Poţi formula o frază care să nu se finalizeze cu semnul întrebării?
- Bineînţeles!
- Iată prima propoziţie simplă. Te voi învăţa să vorbeşti simplu. Să ajungi la oameni şi să-i înţelegi. Să îi iubeşti. Să îi accepţi cu defectele lor. Să iţi şterg iluzia stupidă prin care tu crezi că poţi îndrepta greşelile acestora. Eşti un idealist. Frumos în gândire, dar naiv. Eu îţi voi fi astăzi martor şi ispită. Iar tu vei fi martir.
- Argumentează-ţi vorba orbule! – l-am întrerupt cu furie.
- Eşti un asasin. Ţi-ai ucis menirea prin gândurile tale de bine adresate acestei lumi. Ca să faci bine trebuie să cunoşti mai intâi binele. Tu nu ştii nimic despre el. Oricât de burghez ai fi, tu faci parte din tagma celor săraci cu duhul. Şi aceştia se împart în două categorii. Cei săraci împreună şi cei săraci singuri. Primii sunt săraci în adevăratul sens al cuvântului, iar ceilalţi sunt cei născuţi cu har de la Dumnezeu, dar fără noroc. Idealiştii. Categoria în care te integrezi perfect. Şi asta numai după ce te-ai dezintegrat din prima categorie.
Îl ascultam cu furie dar în acelaşi timp simţeam în mine tăişul îndoielii. Mă frământa şi faptul că ştia atâtea despre oameni. Gândeam identic dar împărţeam lumea diferit. Aveam alte sisteme de valori. Pentru el toţi eram săraci. Pentru mine toţi eram nevrednici de ceea ce am primit. De ceea ce suntem. L-am întrebat răstit:
- Şi de ce, mă rog, aş fi eu martir?
- Pentru că îţi vei pierde astăzi toată agoniseala zvârcolirilor tale. Vei înceta să fii ceea ce credeai că eşti. De azi vei fi exact ceea ce eşti. Până acum te-ai crezut singur împotriva tuturor. Un proroc care propovăduia eradicarea mediocrităţii din semeni, cum îţi place ţie să numeşti umanitatea. Un fals proroc. Un naiv. Dacă nu mă întâlneai nu ai fi fost condamnat niciodată la moarte. Numai la singurătate, la care oricum te-ai condamnat singur. De acum înainte vei fi în mijlocul oamenilor. Îi vei cunoaşte şi vei învăţa despre ei. Îi vei iubi. Aşa îţi vei desăvârşi menirea. Îţi vei atinge propria Apocalipsă; pe care o cauţi şi de care îţi este frică. Nu de moarte trebuie să îţi fie frică! Ci de moartea sufletului tău! De lipsa pasiunii! Eşti numai raţiune. Îţi voi aduce eu simţirea pe care tu crezi că ai pierdut-o treptat în cei pe care i-ai iubit, ca un lepros care se pierde bucată cu bucată în drumul spre crematoriu. Te voi lepăda de încăpăţânare. Idealiştii sunt încăpăţânaţi că nişte catâri. Vei vrea să îmi spui că ţi-am scandalizat sufletul îndârjit de nedreptăţile pe care şi le fac oamenii? Hai gândeşte-te! Ce-i face pe oameni inegali? Credinţa? Absolut greşit. Servitutea, mândria, invidia şi iubirea de stăpânire scoate la iveală mediocritatea din voi. Îmi răspunzi totuşi la întrebare? Deşi acum gândul tău nu mai este liber. Se află sub jugul cuvintelor mele.
Nervii mei stăteau să cedeze. Îmi venea să-l lovesc cu furia care de obicei îmi caracterizează acţiunile. De această dată dreptatea nu îmi aparţinea. M-am ridicat şi m-am înfipt în faţa lui silindu-l să mă privească. Îmi pierdusem respectul de sine. Pentru a-mi impune părerile şi a fi sigur de dominaţie l-am prins de gulerul hainei şi l-am întrebat, din nou răstit:
- Cine eşti?
- Nu ai aflat încă? Ştii bine cine sunt. Mi-ai renegat existenţa cu fiecare vorbă si mi-ai anulat rolul. Credeai că vei trece neobservat? Că te voi lăsa să scapi nepedepsit? Crezi că religia mă acceptă ca să sperie copiii din oameni? Că sunt doar o fantasmă care bântuie coridoarele sufeletelor voastre? Stafiile trecutului vostru ar avea viaţă fără puterea mea? Apar numai unde sunt solicitat. Eu primesc sufletele oamenilor. Osândirea nu intra în responsabilitatea mea.
- Eşti diavolul!?
- Ei na! Spune-mi cum vrei! Belzebut, Satana, Scaraoţchi, Dracu’, mi-e egal. Spre deosebire de singurul adversar demn de mine, şi aici l-aş numi pe Dumnezeu, eu am grijă întotdeauna de cei care mă pomenesc în înjurăturile lor. Pentru că la liturghie nimeni nu vă spune că pomenirea mea este identică cu invocarea.
- Tu nu exişti !…
- Ştiu! Mereu spui asta. De fiecare dată când aveai o controversă pe teme creştine spuneai: “eu nu cred în existenţa Satanei”. Acum te-ai convins că nu sunt o invenţie. Ştiu de pe acum ce vei face! Te vei arunca cu disperare în prima capela întâlnită. Dumnezeu nu te mai crede. Tu ai ales să te lepezi de El! Nici măcar nu s-a obosit să-ţi răspundă. Greşeala voastră şi bucuria mea este negarea Lui. Fiecare negare a Lui înseamnă o primenire pentru mine. Dumnezeu este ca o galerie de oglinzi în care omul nu are curajul să se privească.
- Şi tu vrei să îmi dai mie lumină?
- Am pomenit eu undeva de lumină? Tu credeai asta. Cât mă amuză gândurile tale. Ţi-am spus doar că am venit să îţi martirizez existenţa.
- Dar îmi spuneai că mai tarziu mă voi întoarce în mijlocul semenilor şi voi învăţa să-i iubesc. Să le accept defectele. Mi-ai promis că îmi reanimezi sufletul. Că voi simţi din nou iubirea …
- Eu nu ţi-am promis nimic. Ţi-am spus numai ceea ce doreai să auzi. Te cunosc mai bine decât te cunoşti tu. Vă cunosc pe toţi şi vă ştiu pe de rost rugile. Rugile voastre refuzate ajung la mine. Ştii cât de greu trece o rugă de Poarta Raiului? Am vorbit destul! Este timpul să ne îngrijim la fapte. Te-am avertizat de la început că am foarte puţin timp. Toţi vreţi ceva. Nu poţi primi nimic fără să oferi. Priveşte-mă! Nu mai ai nici o certitudine. Credeai că sunt orb? Am ales să mi te înfăţişez aşa pentru că ştiam că asta te va impresiona. Şi că generozitatea te va mâna spre mine. Mândria ta îţi oferă iluzia generozităţii. După cum spuneam … Să purcedem la fapte! Îţi pot reda sufletul pierdut, dar după cum ştii nimeni nu dă nimic fără să primească ceva la schimb. Nici măcar eu. Şi nici Dumnezeul vostru!
Ne priveam în ochi. Refuzam să cred că exist. Că am parte de o astfel de experienţă. Paradoxal, eu îl judecam şi mă gândeam la faptul că este mult prea uman. Fără flăcările din privirea care invocă iadul. Nimic din ceea ce auzisem sau văzusem în filme nu coincidea realităţii.
- Facem târgul? Eu îţi redau virtuţile sufletului iar tu îmi aparţii când îţi va sosi timpul.
- Nu facem nici un târg.
- Ai curajul să mă înfrunţi? Te-am prevenit de la început că îţi va fi frică, atunci când voi termina cu tine. Mai bine, gândeşte-te! Îţi las cât timp vrei. O zi, un an, restul zilelor tale. Trebuie să iei doar o decizie şi să mă chemi. Doar pomeneşte-mă într-o sudalmă si voi veni neîntârziat să încheiem târgul.
- Nu! Nu! Nu! Tu nu exişti! – împotrivindu-mă copilăreşte.
- Îmi plac oamenii cu principii, mai ales dacă aceste principii sunt acordate după păcatele mele preferate. Tu eşti un mare fan al păcatelor. Eu plec! Dar te las să te gândeşti! Eşti extrem de curajos. Chiar inconştient aş putea spune. Nimeni nu a avut curajul să mă înfrunte. Nici tu nu ai acest curaj şi ştii asta! Dar cu tine îmi permit să am răbdare. Dumnezeu nu are nici un plan în ceea ce te priveşte. Ştiu asta din surse sigure. Doar suntem vecini! Trebuie să plec! Sunt alţii mai decişi şi mai grăbiţi decât tine. Nu merită să-mi pierd timpul cu tine când mai am atâtea suflete de reanimat. Al tău mai poate aştepta. Sunt foarte liniştit în ceea ce te priveşte pentru că sunt convins că viaţa ta, de azi înainte nu va mai fi la fel. Voi fi mereu în gândurile tale. Deja îmi aparţii cel puţin pe jumătate. Cealaltă jumătate o las oamenilor. Aşa se vor apropia mai mult de mine. Asta este menirea ta!
- Nu voi face nimic pentru tine…
- Vom vedea!
Se ridică de pe bancă. Gârbovit îşi târâia paşii pe alee. Îndreptându-se către ieşirea din parc, orbul cerşea un bănuţ oricăruia îi răsărea în cale. Le cerşea ortul iar ei îl ofereau din aceeaşi neştiută generozitate. Fiecare refuz îi smulgea un zâmbet. Îl urmăream de pe bancă şi îmi părea că trăieşte cu voluptate fiecare refuz. Fiecare compasiune. Într-un târziu mi-am amintit de ospiciul din spatele parcului. Iar eu mă gândeam cu naivitate la faptul că vorbeşte prea mult pentru un orb...
Doamne, ce companie....superba maiestrie de cuvinte. O noapte faina !
RăspundețiȘtergere