În adolescență mă îndrăgosteam rar, dar relativ ușor. Mi se
întâmpla să-mi doresc avid acea frumusețe rece și naturală, să mă spăl de
păcatele și durerile iubirilor precedente în albastrul acelor ierni cu care ea mă
seducea. Dintotdeauna mi-au fost străine acele nevoi carnale care definesc
parțial natura umană; adoram să cotrobăi în străfundurile ființei dragi, să-mi
confirm acele intuiții care mă țineau prezent și viu în orice relație. În prezența
ei, adeseori îmi doream să fie absentă, iar în lipsă îmi doream să o știu lângă
mine, să mă chinuie cu disprețul pe care-l afișa de fiecare dată atunci când
dependența îmi trăda slăbiciunile. Ciudată și deopotrivă interesantă această
natură umană, această disproporționalitate între puterea interioară și nevoia
de a fi dominat cumva, la orice nivel, dar dominare să fie.
Acum, peste anii care au forțat uitarea, gândindu-mă la
ea, realizez cât de frumoasă este acea naivitate împărtășită reciproc, izvorâtă
din acea seducție instinctuală exersată; nimic premeditat, doar instinctul de a
păstra un ”bun personal” dobândit prin efortul colectiv al atributelor ființei:
afect, rațiune și spirit. Acea chimie inițială este substituită în timp de
reflexe conjugale și rațiuni existențiale. Atunci am reacționat grobian și
barbar, eram în stare să rup ființa și trupul în bucăți și să cadorisesc
universul cu toate reminiscențele noastre; mă simțeam trudit și trădat. Acum
toate astea, trecute prin filtrul unei lucidități identic de albastre și reci,
îmi provoacă nostalgii inutile; este frumos să constați că zâmbetul îți mai
este prieten, că nu ai devenit imun și rigid. Știu că nimeni nu este vinovat de
trădare; în natura umană veșnic voi regăsi frivolitatea, ludicul și lirismul
ființei, iar dincolo de ele vom afla prejudecăți. Singurul risc pe care mi-l
asumam atunci a fost să devin catatonic. Acum și pentru asta, pentru mine este
prea târziu ...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu