Derapaje (II)

Procesul maturizării presupune o îmbătrânire prematură a eu-lui interior, o amorțeală tot mai acută a simțurilor, o saturație cumplită a vieții. Avem senzația unei sfârșeli; suntem cuprinși de dorința subită de a-l cunoaște mai bine pe Dumnezeu. Nu poți lega o prietenie cu Divinitatea cerșind iertare pentru ignoranță. Cei mai puțini aleg asceza fără a înțelege nimic din acea totală renunțare, în fapt un compromis ridicol cu sinele. Numai frica de moarte ne poate îndepărta de rațiune, dar tot ea ne aproprie de simțire, ne ascute instinctul devenind prădători. Reușind să învingi această teamă poți spune că ți-ai învins cele mai teribile incertitudini și temeri, că ai primit dreptul la viață printr-o renaștere care se manifestă doar la nivelul rațiunii, pentru că odată posedat acest drept te vei întoarce la viață de odinioară, la ignoranță. Sentimentul mincinos al puterii și liniștii ne va obtura atentatul la sangvinitatea afectului, singurul capabil să păstreze acel echilibru aferent decenței. De aici și sentimentul permanent al déjà-vu-ului și lipsa oricărei pasiuni. Decesul neanunțat al afectului este singura moarte reală și singura durere care nu se uită. Restul este o nerecunoscută inițiere în acea iluzorică eternitate la care doar ascezii aspiră.