Auzisem
şi citisem în mărunta mea existenţă suficiente argumente laudative la
adresa Ţării Maramureşului pentru a fi tentat să plec într-un scurt
pelerinaj. Periplul meu prin Maramureş, sălbăticia meleagurilor,
păstrarea cu sfinţenie a meşteşugurilor şi tradiţiilor , simplitatea şi
ospitalitatea oamenilor, dar cu precădere conversaţia dintre afectul şi
raţiunile mele existenţiale, avută în Casa lui Dumnezeu, sunt
argumentele care duc la această pledoarie. Mi se întâmplă pentru prima
dată când realizez că nici măcar cuvintele nu mai au însemnătate ...
Pe drumul european E58, lasând în urmă meleagurile Clujului şi Sălajului întâlneşti o frumoasă poarta marmureşeană prin care ţi se aduce la cunoştiinţă că ai intrat în judeţul Maramureş, deci implicit ai păşit în Ţara Maramureşului. Peisajul nu diferă cu mult faţă de ce ai lăsat în urmă venind din Cluj şi tranzitând Sălajul, dar îţi este imposibil să nu sesizezi arta meşteşugarilor care prelucrează lemnul. Fiecare poartă de intrare în curţile maramureşenilor este din lemn şi păstrează aceleaşi motive moştenite prin tradiţionala relaţie tată-fiu. Aici emanciparea nu îşi are locul, iar dealurile care străjuiesc satele de eventuale intemperii sau nevoii de expansiune a industrializării capitaliste sunt păstrate intacte. Maramureşenii respectă lemnul şi pădurea, lutul şi pământul, deşi meşteşugul prelucrării lemnului şi olăritului sunt principalele surse de venit. Cu certitudine, fiecare copac al pădurilor de pe dealuri are propria poveste şi ei ştiu asta. „Daca lemnul ar putea vorbi probabil istoria noastră ar fi scrisă altfel”, îmi spunea un localnic. Drumul spre fosta capitală a Maramureşului, Sighetul Marmaţiei se face dinspre Baia Mare prin pasul Gutâi. Înainte de intrarea pe făgaşul serpentinos al drumului, treci prin Baia Sprie, un oraş care a făcut istorie şi a crescut din exploatarea minereurilor din munte. Cu toate că şi în stânga şi în dreapta drumului găseşti imaginile deprimante ale invaziei comunismului, clădiri mari şi obosite, devalizate de timpul care nu iartă pe nimeni, pădurea adăposteşte de ochii curioşilor grotescul fostei exploatări miniere. Nici aici pădurea nu a fost atinsă, privind semeţ şi aplecat spre cei care vor să-i suprindă tainele prin obiectivul aparatului de fotografiat. Acolo pădurea a fraternizat cu muntele, ameninţând orice tentativă de invazie a omului. De pe platoul din vărful pasului Gutâi, ţara Maramureşului îţi apare ca un loc unde sălăşuiesc total libere, toate sălbăticiile pădurilor noastre. Cât poate suporta privirea, pădurea şi muntele domină orice încercare a omului de a-şi întemeia un loc de unde să-şi reconstruiască viaţa. Singurul compromis pe care natura l-a făcut, sunt cele trei stâni răzleţe. Şi acest compromis, numai natura îl ştie, iar eu sper să-l intuiesc ...
Pe drumul european E58, lasând în urmă meleagurile Clujului şi Sălajului întâlneşti o frumoasă poarta marmureşeană prin care ţi se aduce la cunoştiinţă că ai intrat în judeţul Maramureş, deci implicit ai păşit în Ţara Maramureşului. Peisajul nu diferă cu mult faţă de ce ai lăsat în urmă venind din Cluj şi tranzitând Sălajul, dar îţi este imposibil să nu sesizezi arta meşteşugarilor care prelucrează lemnul. Fiecare poartă de intrare în curţile maramureşenilor este din lemn şi păstrează aceleaşi motive moştenite prin tradiţionala relaţie tată-fiu. Aici emanciparea nu îşi are locul, iar dealurile care străjuiesc satele de eventuale intemperii sau nevoii de expansiune a industrializării capitaliste sunt păstrate intacte. Maramureşenii respectă lemnul şi pădurea, lutul şi pământul, deşi meşteşugul prelucrării lemnului şi olăritului sunt principalele surse de venit. Cu certitudine, fiecare copac al pădurilor de pe dealuri are propria poveste şi ei ştiu asta. „Daca lemnul ar putea vorbi probabil istoria noastră ar fi scrisă altfel”, îmi spunea un localnic. Drumul spre fosta capitală a Maramureşului, Sighetul Marmaţiei se face dinspre Baia Mare prin pasul Gutâi. Înainte de intrarea pe făgaşul serpentinos al drumului, treci prin Baia Sprie, un oraş care a făcut istorie şi a crescut din exploatarea minereurilor din munte. Cu toate că şi în stânga şi în dreapta drumului găseşti imaginile deprimante ale invaziei comunismului, clădiri mari şi obosite, devalizate de timpul care nu iartă pe nimeni, pădurea adăposteşte de ochii curioşilor grotescul fostei exploatări miniere. Nici aici pădurea nu a fost atinsă, privind semeţ şi aplecat spre cei care vor să-i suprindă tainele prin obiectivul aparatului de fotografiat. Acolo pădurea a fraternizat cu muntele, ameninţând orice tentativă de invazie a omului. De pe platoul din vărful pasului Gutâi, ţara Maramureşului îţi apare ca un loc unde sălăşuiesc total libere, toate sălbăticiile pădurilor noastre. Cât poate suporta privirea, pădurea şi muntele domină orice încercare a omului de a-şi întemeia un loc de unde să-şi reconstruiască viaţa. Singurul compromis pe care natura l-a făcut, sunt cele trei stâni răzleţe. Şi acest compromis, numai natura îl ştie, iar eu sper să-l intuiesc ...
(Peri de la Săpânță)
Peria de la Săpânţa străpunge împărăţia cerurilor
18 km de drum te despart de comuna Săpânţa, atunci când te porneşti spre Satu Mare, din Sighetul Marmaţiei. Cu mult înainte de intrarea în comună, pe partea dreaptă a drumului, te provoacă la adâncă contemplaţie un turn care răzbate din mijlocul pădurii. Turnul este ca o lance şi pare accesoriul armurii unui cavaler, intrat în turnir pentru cucerirea cerului. Vărful celei mai înalte turle a bisericii strapunge cerul acolo unde norii fac păvază. Intru în pădure şi după un kilometru de mers pe o alee, descoperi în inima pădurii un luminiş, unde îmi pare că Dumnezeu îşi odihneşte talpa, atunci când străbate cerul. Biserica mănăstirii Peria, înaltă de 75 de metri, este cea mai înaltă structură de lemn din Europa şi cea mai înaltă biserică de lemn din lume. Acest sfânt lăcaş a fost ridicat începând cu anul 1996, în 2003, fiind oficiată slujba de sfinţire. Toate aceste prime amănunte, în aparenţă lipsite de însemanătate, mi le dezvăluie nea’ Petrici, paznicul mânăstirii, un om simplu şi cu mare credinţă, despre care voi aminti mai multe atunci când îi va sosi vremea. Biserica are temelia din piatră de râu, iar de la temelie totul este din lemn, inclusiv icurile. Singurul fier care atinge lemnul este o întăritură folosită la stabilizarea unei scări abrupte care duce spre sălaşul corului. Descopăr că absolut totul îşi are locul lui şi are o explicaţie pe care logica mea refuză să o cuprindă. Două brâuri din lemn înconjoară biserica, tocmai pentru a fi „protejată de cele rele”, îmi spune nea Petrici, cel de sus fiind brâul Maicii Domnului, „brâu pe care trebui să-l aibe orice biserică sfântă”, încheie paznicul. Accesul în interiorul bisericii se face prin două scări de lemn străjuite de reprezentarea sculpturală a celor 12 apostoli ai lui Isus, personificaţi fiecare prin sculptarea în lemn a unei cruci şi a soarelui. Cei 12 apostoli se regăsesc şi în împărţirea boltei bisericii. Interiorul bisericii, care conţine altarul (neînceput încă), camera de rugăciune a barbaţilor şi cea destinată femeilor, îţi dezvăluie opt tărani sculptaţi în lemn de stejar, toţi opt sprijinind cu braţele ridicate bolta cerului. Aflu că meşterul care a construit biserica din lemn este în sat, pentru a face o lucrare la casa parohială a părintelui Grigore. Înainte de a pleca să-l cunosc şi să-l rog să-mi vorbescă despre lucrarea lui, mă îndrept spre altarul de vară unde regăsesc motivele din interiorul bisericii. De acolo, lancea cavalerului mi se relevă în lumina roşie a orizontului, acolo unde soarele a pornit către apus şi nimeni nu are acces, nici măcar ţăranii care sprijină bolta cerului. Turnul bisericii, lancea cavalerului, are 33 de metri, iar în vârf este proptit semnul creştinismului, Crucea. Este din aliaj de metale feroase, iar din cele 436 de kilograme, patru kilograme sunt din foiţă de aur. Întunericul ne învăluie şi împreună cu nea’ Petrici luăm decizia de a merge la casa parohială pentru a-l cunoaşte pe meşterul bisericii ...
„ ... dacă noaptea nu visez lucrarea, nu îmi iasă nimic ziua”
Pe meşterul Ion Şchiopei, din Bârsana, îl aflăm la casa parohială, unde deşi lumina îşi pierduse din putere, acesta încă lucra lemnul. Ne-am privit, ne-am strâns mâinile şi după îndelungi insistenţe a acceptat să ne vorbească. Cu părul nins, cu palmele muncite şi zdrelite şi cu o cătare niţel jucăuşă a privirii, meşterul Ion îmi pare izbăvit de blestemul mult mai celebrului său predecesor, Manole. La hanul unde ne-am dus, Nea’ Petrici se aşează lângă meşter pentru a-i completa la nevoie spusele, sau de ce nu chiar să i le întărească. Meşterul Ion, are 70 de ani, de loc se trage din Bârsana, acolo unde şi locuieşte, iar meşteşugul prelucrării şi sculptării lemnului l-a deprins de la tatăl lui. Are trei fii, toţi i-au moştenit meşteşugul, dar numai unul a rămas să lucreze alături de el în ţară. Zgărcit la vorbă, meşterul acceptă să-mi dezvăluie pasiunea lui pentru lemn, pentru muncă şi harul cu care l-a înzestrat Dumnezeu. A început să construiască biserici încă dinainte de căderea comunismului. A ridicat şi sculptat 12 biserici din lemn, prin toată ţara. Nu regretă nimic din ceea ce a făcut, chiar dacă una dintre bisericile construite de el a ars complet şi a trebuit refăcută tot de el. Nu face nici o diferenţă între operele lui, iar când îl întreb despre ce simte, atunci când îşi priveşte cea mai recunoscută operă, biserica Peria de Săpânţa, îmi răspunde râzând că „stau şi mă întreb unde m-o dus capul să mă urc la 75 de metri să gat turnul şi să montez crucea”. Replică câte o vorbă de duh pentru fiecare întrebare şi deşi are numai 8 clase şi acelea absolvite obligat de comunişti, arta conversaţiei nu-i este străină. Vorbele puţine, înmuiate în dialectul local şi pline de sfadă îmi relevă un om care poate duce încă multe din blestemele neamului, că „doară am ridicat atâtea biserici şi toate le-am făcut pentru oameni şi Dumnezeu”. Îl chestionez discret dacă are credinţă, dar mă prinde repede şi râde cu poftă stăpânită. Îmi răspunde simplu: „apăi, dragă domnule, eu dacă noaptea nu visez lucrarea, nu-mi iasă nimic ziua”, lăsându-mă singur în faţa întrebării mele ticluite. Trece repede peste momentul de tăcere şi insistă asupra meşteşugului lui. „Toate lucrările mele sunt numai din lemn. Toate numai stejar, doar la Săpânţa turla este din brad că aşa o vrut arhitectul. Dar eu nu-i ascult pe arhitecţi că nu ştiu nimic. ’Io ştiu că lemnul îmi vorbeşte ca să-mi spună unde suportă să-l lucrez”, încheie plin de tâlc meşterul. Noaptea îşi intrase deplin în drepturi, fapt care îl determină pe meşter să privească pe geam şi să mormăie numai pentru el, „s-a mai dus o zi de lucru”. Apoi se întoarce spre mine şi îmi spune direct: „spune repede dragă domnule, ce mai vrei să şti, că eu nu mai pot sta mult”. Ştiam că disconfortul afectiv pe care îl avea vine din el şi că eu eram pentru el „un ficior de la ziar” care îşi face treaba şi atât. „Mai spune-mi câte ceva despre matale şi munca ta”, îi zic, la care el stă o clipă pe gânduri, mă priveşte fix, mă dojeneşte înţelept din cap pentru lipsa mea de înţelegere vis-a-vis de arta lui, de trăirile lui şi-mi oferă date tehnice, de parcă îmi preda tehnica interviului: „am lucrat la mănăstirea de aici de la Săpânţa şase veri. Am condus o echipă de 7-8 muncitori în fiecare vară şi am mai făcut 250 de case pentru locuit, toate din lemn. La mănăstirea Bârsana, am lucrat numai trei veri. Trebe’ să meri acolo să vezi. Îi altfel decât aici.”, încheie el, după care stă stânjenit pentru o mică şedinţă foto. Închid aparatul foto, se ridică şi îmi întinde mâna şi ieşim împreună pe uşa hanului.
Nici un cuvânt despre mine, nicio curiozitate despre când va apărea articolul sau despre cum voi scrie. Afară ne învăluie tăcerea, o tăcere pe care numai cei stăpâni pe ei şi pe munca lor o au, o tăcere prin care se simte liniştea din noi. Un ultim „Doamne ajută” , el pleacă la casa parohială, iar noi ne îndreptăm spre casa lui nea’ Petrici, unde ne aştepta la cină, tanti Maria, soţia paznicului mănăstirii .
Acasă la Ion şi Măria
Ion şi Maria Petrici sunt doi oameni simpli. Fac parte din categoria celor care nu pun întrebări atunci când Dumnezeu îi pedepseşte şi muncesc zi lumină. Tanti Maria ne primeşte cu sfială şi cu bucatele aburinde pe masă. O casă ţărănească, splendidă în simplitatea ei, în curte liniştea fiind spartă în mii de fărâme de ecoul „ameninţărilor” proliferate de Ursu’, câinele familiei. Pensionat de boală, nea’ Petrici are o pensie mică şi face pe paznicul la mănăstire din voluntariat. Tanti Maria şi-a asumat responsabilităţile legate de gospodărie şi munca câmpului. Sunt mândri de ceea ce au realizat prin „mila lui Dumnezeu”, mai ales de cei doi copii, o fată şi-un fecior. În mica bucătărie, la loc de frunte stă poza cu fiica cea mică, studentă la Cluj. „Îi tare cuminte domnule şi când vine acasă învaţă toată ziua. Dimprejurul ei sunt numai cărţi. Să-i ajute Dumnezeu!”, mai spune tanti Maria. Insistă să ne arate camera de zestre a fetei, care este cea mai mare mândrie a familiilor maramureşene. Intrăm în cameră şi acolo aflu alte meşteşuguri, şi anume meşteşugul olăritului şi al ţesutului cergăi. Superbe cergi şi perne împodobite cu motivele populare ale locurilor, zeci de farfurii atârnate pe pereţi, pictate de asemenea cu motive populare, stau mărturie faptului că oamenii nu au trebuinţă decât de sănătate şi putere de muncă pentru a fi fericiţi, şi dacă fericirea este o utopie, atunci măcar împliniţi. Asist cu simţurile amorţite de simplitatea şi frumuşeţea sufletească a acestei familii la ritualul de pregătire al mesei. Paharul de horincă este obligatoriu, chiar dacă pleci la volan, dar fiind veniţi de departe, gazdele noastre îţi desăvârşesc ospitalitatea prin invitaţia la odihnă peste noapte, într-una din camerele de zi. Bucatele aburinde tradiţionale sunt pe masă. Servim masa în tăcere şi sărăbătorim întâlnirea noastră cu încă un pahar de horincă. Sunt puţin absent, iar oboseala îşi spune şi ea cuvântul. Mă gândesc numai la ce mi-a spus meşterul Ion despre Bârsana şi la faptul că trebuie să ajung şi acolo. Gazdele noastre insistă să rămânem, dar în cele din urmă pornim resemnaţi spre Bârsana, locul pe care l-aş fi ocolit, dacă aş fi ştiut ce planuri are Dumnezeu cu mine. La Sighet trag la primul hotel care îmi stă în cale, urc în cameră şi visez la ziua următoare. E atâta linişte în mine, nimic care să-mi prevestească decăderea din drepturi ...
18 km de drum te despart de comuna Săpânţa, atunci când te porneşti spre Satu Mare, din Sighetul Marmaţiei. Cu mult înainte de intrarea în comună, pe partea dreaptă a drumului, te provoacă la adâncă contemplaţie un turn care răzbate din mijlocul pădurii. Turnul este ca o lance şi pare accesoriul armurii unui cavaler, intrat în turnir pentru cucerirea cerului. Vărful celei mai înalte turle a bisericii strapunge cerul acolo unde norii fac păvază. Intru în pădure şi după un kilometru de mers pe o alee, descoperi în inima pădurii un luminiş, unde îmi pare că Dumnezeu îşi odihneşte talpa, atunci când străbate cerul. Biserica mănăstirii Peria, înaltă de 75 de metri, este cea mai înaltă structură de lemn din Europa şi cea mai înaltă biserică de lemn din lume. Acest sfânt lăcaş a fost ridicat începând cu anul 1996, în 2003, fiind oficiată slujba de sfinţire. Toate aceste prime amănunte, în aparenţă lipsite de însemanătate, mi le dezvăluie nea’ Petrici, paznicul mânăstirii, un om simplu şi cu mare credinţă, despre care voi aminti mai multe atunci când îi va sosi vremea. Biserica are temelia din piatră de râu, iar de la temelie totul este din lemn, inclusiv icurile. Singurul fier care atinge lemnul este o întăritură folosită la stabilizarea unei scări abrupte care duce spre sălaşul corului. Descopăr că absolut totul îşi are locul lui şi are o explicaţie pe care logica mea refuză să o cuprindă. Două brâuri din lemn înconjoară biserica, tocmai pentru a fi „protejată de cele rele”, îmi spune nea Petrici, cel de sus fiind brâul Maicii Domnului, „brâu pe care trebui să-l aibe orice biserică sfântă”, încheie paznicul. Accesul în interiorul bisericii se face prin două scări de lemn străjuite de reprezentarea sculpturală a celor 12 apostoli ai lui Isus, personificaţi fiecare prin sculptarea în lemn a unei cruci şi a soarelui. Cei 12 apostoli se regăsesc şi în împărţirea boltei bisericii. Interiorul bisericii, care conţine altarul (neînceput încă), camera de rugăciune a barbaţilor şi cea destinată femeilor, îţi dezvăluie opt tărani sculptaţi în lemn de stejar, toţi opt sprijinind cu braţele ridicate bolta cerului. Aflu că meşterul care a construit biserica din lemn este în sat, pentru a face o lucrare la casa parohială a părintelui Grigore. Înainte de a pleca să-l cunosc şi să-l rog să-mi vorbescă despre lucrarea lui, mă îndrept spre altarul de vară unde regăsesc motivele din interiorul bisericii. De acolo, lancea cavalerului mi se relevă în lumina roşie a orizontului, acolo unde soarele a pornit către apus şi nimeni nu are acces, nici măcar ţăranii care sprijină bolta cerului. Turnul bisericii, lancea cavalerului, are 33 de metri, iar în vârf este proptit semnul creştinismului, Crucea. Este din aliaj de metale feroase, iar din cele 436 de kilograme, patru kilograme sunt din foiţă de aur. Întunericul ne învăluie şi împreună cu nea’ Petrici luăm decizia de a merge la casa parohială pentru a-l cunoaşte pe meşterul bisericii ...
„ ... dacă noaptea nu visez lucrarea, nu îmi iasă nimic ziua”
Pe meşterul Ion Şchiopei, din Bârsana, îl aflăm la casa parohială, unde deşi lumina îşi pierduse din putere, acesta încă lucra lemnul. Ne-am privit, ne-am strâns mâinile şi după îndelungi insistenţe a acceptat să ne vorbească. Cu părul nins, cu palmele muncite şi zdrelite şi cu o cătare niţel jucăuşă a privirii, meşterul Ion îmi pare izbăvit de blestemul mult mai celebrului său predecesor, Manole. La hanul unde ne-am dus, Nea’ Petrici se aşează lângă meşter pentru a-i completa la nevoie spusele, sau de ce nu chiar să i le întărească. Meşterul Ion, are 70 de ani, de loc se trage din Bârsana, acolo unde şi locuieşte, iar meşteşugul prelucrării şi sculptării lemnului l-a deprins de la tatăl lui. Are trei fii, toţi i-au moştenit meşteşugul, dar numai unul a rămas să lucreze alături de el în ţară. Zgărcit la vorbă, meşterul acceptă să-mi dezvăluie pasiunea lui pentru lemn, pentru muncă şi harul cu care l-a înzestrat Dumnezeu. A început să construiască biserici încă dinainte de căderea comunismului. A ridicat şi sculptat 12 biserici din lemn, prin toată ţara. Nu regretă nimic din ceea ce a făcut, chiar dacă una dintre bisericile construite de el a ars complet şi a trebuit refăcută tot de el. Nu face nici o diferenţă între operele lui, iar când îl întreb despre ce simte, atunci când îşi priveşte cea mai recunoscută operă, biserica Peria de Săpânţa, îmi răspunde râzând că „stau şi mă întreb unde m-o dus capul să mă urc la 75 de metri să gat turnul şi să montez crucea”. Replică câte o vorbă de duh pentru fiecare întrebare şi deşi are numai 8 clase şi acelea absolvite obligat de comunişti, arta conversaţiei nu-i este străină. Vorbele puţine, înmuiate în dialectul local şi pline de sfadă îmi relevă un om care poate duce încă multe din blestemele neamului, că „doară am ridicat atâtea biserici şi toate le-am făcut pentru oameni şi Dumnezeu”. Îl chestionez discret dacă are credinţă, dar mă prinde repede şi râde cu poftă stăpânită. Îmi răspunde simplu: „apăi, dragă domnule, eu dacă noaptea nu visez lucrarea, nu-mi iasă nimic ziua”, lăsându-mă singur în faţa întrebării mele ticluite. Trece repede peste momentul de tăcere şi insistă asupra meşteşugului lui. „Toate lucrările mele sunt numai din lemn. Toate numai stejar, doar la Săpânţa turla este din brad că aşa o vrut arhitectul. Dar eu nu-i ascult pe arhitecţi că nu ştiu nimic. ’Io ştiu că lemnul îmi vorbeşte ca să-mi spună unde suportă să-l lucrez”, încheie plin de tâlc meşterul. Noaptea îşi intrase deplin în drepturi, fapt care îl determină pe meşter să privească pe geam şi să mormăie numai pentru el, „s-a mai dus o zi de lucru”. Apoi se întoarce spre mine şi îmi spune direct: „spune repede dragă domnule, ce mai vrei să şti, că eu nu mai pot sta mult”. Ştiam că disconfortul afectiv pe care îl avea vine din el şi că eu eram pentru el „un ficior de la ziar” care îşi face treaba şi atât. „Mai spune-mi câte ceva despre matale şi munca ta”, îi zic, la care el stă o clipă pe gânduri, mă priveşte fix, mă dojeneşte înţelept din cap pentru lipsa mea de înţelegere vis-a-vis de arta lui, de trăirile lui şi-mi oferă date tehnice, de parcă îmi preda tehnica interviului: „am lucrat la mănăstirea de aici de la Săpânţa şase veri. Am condus o echipă de 7-8 muncitori în fiecare vară şi am mai făcut 250 de case pentru locuit, toate din lemn. La mănăstirea Bârsana, am lucrat numai trei veri. Trebe’ să meri acolo să vezi. Îi altfel decât aici.”, încheie el, după care stă stânjenit pentru o mică şedinţă foto. Închid aparatul foto, se ridică şi îmi întinde mâna şi ieşim împreună pe uşa hanului.
Nici un cuvânt despre mine, nicio curiozitate despre când va apărea articolul sau despre cum voi scrie. Afară ne învăluie tăcerea, o tăcere pe care numai cei stăpâni pe ei şi pe munca lor o au, o tăcere prin care se simte liniştea din noi. Un ultim „Doamne ajută” , el pleacă la casa parohială, iar noi ne îndreptăm spre casa lui nea’ Petrici, unde ne aştepta la cină, tanti Maria, soţia paznicului mănăstirii .
Acasă la Ion şi Măria
Ion şi Maria Petrici sunt doi oameni simpli. Fac parte din categoria celor care nu pun întrebări atunci când Dumnezeu îi pedepseşte şi muncesc zi lumină. Tanti Maria ne primeşte cu sfială şi cu bucatele aburinde pe masă. O casă ţărănească, splendidă în simplitatea ei, în curte liniştea fiind spartă în mii de fărâme de ecoul „ameninţărilor” proliferate de Ursu’, câinele familiei. Pensionat de boală, nea’ Petrici are o pensie mică şi face pe paznicul la mănăstire din voluntariat. Tanti Maria şi-a asumat responsabilităţile legate de gospodărie şi munca câmpului. Sunt mândri de ceea ce au realizat prin „mila lui Dumnezeu”, mai ales de cei doi copii, o fată şi-un fecior. În mica bucătărie, la loc de frunte stă poza cu fiica cea mică, studentă la Cluj. „Îi tare cuminte domnule şi când vine acasă învaţă toată ziua. Dimprejurul ei sunt numai cărţi. Să-i ajute Dumnezeu!”, mai spune tanti Maria. Insistă să ne arate camera de zestre a fetei, care este cea mai mare mândrie a familiilor maramureşene. Intrăm în cameră şi acolo aflu alte meşteşuguri, şi anume meşteşugul olăritului şi al ţesutului cergăi. Superbe cergi şi perne împodobite cu motivele populare ale locurilor, zeci de farfurii atârnate pe pereţi, pictate de asemenea cu motive populare, stau mărturie faptului că oamenii nu au trebuinţă decât de sănătate şi putere de muncă pentru a fi fericiţi, şi dacă fericirea este o utopie, atunci măcar împliniţi. Asist cu simţurile amorţite de simplitatea şi frumuşeţea sufletească a acestei familii la ritualul de pregătire al mesei. Paharul de horincă este obligatoriu, chiar dacă pleci la volan, dar fiind veniţi de departe, gazdele noastre îţi desăvârşesc ospitalitatea prin invitaţia la odihnă peste noapte, într-una din camerele de zi. Bucatele aburinde tradiţionale sunt pe masă. Servim masa în tăcere şi sărăbătorim întâlnirea noastră cu încă un pahar de horincă. Sunt puţin absent, iar oboseala îşi spune şi ea cuvântul. Mă gândesc numai la ce mi-a spus meşterul Ion despre Bârsana şi la faptul că trebuie să ajung şi acolo. Gazdele noastre insistă să rămânem, dar în cele din urmă pornim resemnaţi spre Bârsana, locul pe care l-aş fi ocolit, dacă aş fi ştiut ce planuri are Dumnezeu cu mine. La Sighet trag la primul hotel care îmi stă în cale, urc în cameră şi visez la ziua următoare. E atâta linişte în mine, nimic care să-mi prevestească decăderea din drepturi ...
Conversându-mă cu mine, dinaintea lui Dumnezeu
Dimineaţa următoarei zile mă găseşte debarasând zăpada de pe maşină.
Soarele încearcă plictisit să dezintegreze plafonul de nori. Ies din
Sighetul Marmaţiei, spre Baia-Mare şi după şase kilometri, pe un
indicator, îmi observ mâzgălită destinaţia. Fac stânga pe drumul
judeţean 186 şi după încă 16 kilometri de semisălbăticie intru în comuna
Bârsana. Ca în orice aşezare rurală care se respectă, drumul şerpuieşte
prin faţa caselor din lemn, iar la fiecare poartă aflu cu plăcere că
singura sursă de venit a localnicilor este acelaşi meşteşug de
prelucrare a lemnului şi ţesutul. Observ câteva pensiuni, bineînţeles că
tot din lemn, semn că agroturismul se mişcă. Ajung la poalele dealului
pe care este situată mănăstirea. Urc dealul şi dupa ce trec poarta de
lemn maramureşeană, care semnifică intarea pe aleea de 300 de metri care
duce la mănăstire, mă opresc în faţa intrării şi privesc prin parbrizul
muiat de mâzgă, liniştea din sihăstria lui Dumnezeu. Trag maşina la
marginea povârnişului din parcare şi cobor. Acolo există numai o poartă.
Gardul, practic inexistent, este o ridicătură de piatră de maxim 30 de
centimetri. Totul este la vedere. Totul îţi este la îndemână.
Pseudoateul sau pseudocreştinul din mine, pentru că niciodată nu am avut
răbdare să aflu din acest punct de vedere cine sunt, este complet
înghiţit de liniştile locului. Realizez că tot ceea ce am construit în
mine, că toate victoriile repurtate în plan personal şi profesional, că
toate iluziile mele, bune sau rele şi-au pierdut irevocabil valoarea. La
Bârsana, nu are trecere decât credinţa în El şi ceea ce, tot El, a
lăsat moştenire omului: pământul, piatra, lemnul, apa şi vieţuitoarele.
Din lemn, pământ şi piatră, omul a construit la Bârsana, una dintre
sihăstriile Lui. La această linişte şi splendoare au acces numai cei
demni de El. Invadat şi copleşit de simplitatea locului, în mine au
încăput toate războaiele, demult uitate, dintre raţiune şi simţire.
Asistam, chinuit cât pentru zece sinucideri, la războiul complet şi fără
victime, dintre afect şi raţiune. La Bârsana nu poţi fi decât gol,
precum creştinul în faţa vieţii şi morţii deopotrivă. Eram închipuit în
genunchi şi strigam tăcând, „cine poate îndura atăta suferinţă,
Doamne?”. M-am lăsat târât de neliniştile mele şi am atins operele
omului, închinate Lui, adică Biserica, Aghiasmatarul, Stăreţia, Altarul
de Vară, Casa duhovnicului, Casa artistului, Casa meşterilor,
Praznicarul cu trapeza, Muzeul mănăstirii, Turnul Clopotniţa, Poarta
maramureşeană de la intrare şi Monumentul funerar. Nu am cerut nimic
pentru mine, pentru că nu mai am ce să cer, deşi la Bârsana am aflat că
ţi se poate ierta orice. Cât de semnificativ este pentru noi să ne
resemnăm că suntem ceea ce suntem, să ne împăcăm cu noi înşine, să
încercâm să ne iertăm (apelând la dreptul divin) duşmanii închipuiţi, să
învăţăm să aplicăm simplitatea în gesturile noastre, să !?... Atâţia să
ar mai încăpea. Am plecat înfrânt, dar mi-am promis că voi reveni să-mi
recuperez reminiscenţele raţiunii şi afectului ...
(Bârsana)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu