Motto: ”... definitivul nu salvează omul de neputință, însă îl vindecă de
amintiri și nostalgii ...”
Ți-aș mulțumi
pentru ceva; nu pentru ceva anume, ți-aș mulțumi pentru orice. Îmi este în
nevoie un astfel de gest și de când mă lupt cu astă nevoie, remarc că nu-mi mai
amintesc vocea ta. Îmi amintesc chipul tău frumos desenat, cel mai probabil de
o genă uitată în tine din străvechi timpuri, căci profilul tău perfect de
drept, tipic grecesc, nu mi-l pot șterge din memorie; sincer?! ... nici nu-mi
doresc! Îmi amintesc totul despre liniile trupului tău, despre căldura emanată
în toate etapele ființiale prin care te-am trecut, despre ce-ți place să citești
și care-ți sunt aproprierile în ale muzicalității. În timp ce scriu realizez că
știu aproape totul despre tine, doar din amintire, doar vocea ta îmi este
complet străină. În fapt, nu! Și mi-ai spus atâtea! Cum este posibil să iubești
pe cineva cu toate simetriile și asimetriile personale, să-ți fie un dor imens
de nopțile povestite și nepovestite, și toate ăste să le cauți în cenușa unor
rostiri fără tonalitate?
Ți-aș mulțumi pentru
ceva, pentru ceva ce mi-ai spus, însă în lipsa nuanțelor vocii tale, amintirea
ta se blurează sub tendința unei neputințe. Mă sufoc de supărare și mă cert. Pentru
ce să-ți mulțumesc?! Mă cufund într-un abis lipsit de ecou și pentru a mă
salva, nu-mi rămâne decât să-ți mulțumesc pentru ... că ai plecat!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu