Drumul dintre uși

Sunt bine! Motiv pentru care, de la revenirea acasă mi-am așezat viața între două uși. Pe una dintre ele am revenit în viața mea și astfel mi-am redus alternativele de fugă la una singură. Să fug de cine? ... sau din calea cui? Niciodată nu m-am supus unui partaj, am preferat să acționez pe cont propriu, să-mi asum toate delicvențele rutinatei mele existențe. Eșecurile care vor urma invariabil (pentru că mi-s omul supus greșelii, poate cel mai îndepărtat de iluzia utopică a raiului plin de etern și peren), mă vor îndrepta înspre singura ușă – ispita evadării. Cu fiece eșec pașii mei vor fi tot mai grăbiți și în tocul ușii voi ajunge sufocat de la alergare. Nu mă tem, chiar dacă dincolo de acea ușă mă poate aștepta răzbunarea acestor neîmpliniri, căci nu de ratări mă tem și nici de cei afectați de ele, mai degrabă mă tem de statornicia conștiinței mele, care nu-și uită menirea pedepsei, mai ales în ceea ce mă privește.  

Și totuși! Până la ușa plecărilor am un drum de parcurs, un drumeag plin de praful trădărilor viitoare, de ploaia agoniilor inserate a neputințelor voastre, de arșița bucuriilor voastre mărunte - mai mult sau mai puțin meritate. Știu că pe ușa pe unde am intrat am pus definitiv zăvorul și nimeni nu-mi succede în cătarea drumului, astfel singura alternativă (inclusiv a celor care deja mă dețin prin partajul neacceptat) pentru a fi capturat, rămâne așteptarea dinapoia singurei mele soluții de scăpare. Am trecut multe prea des dincolo de ușă pentru a nu-mi permite deja-vu-ul ulterior comuniunii.

Voi sădi plopi pe marginea drumului dintre uși pentru a-mi proteja trupul de praf, ploi și arșiță, voi sădi iarbă pe cărăruie pentru a-mi înăbuși zgomotul călcăturii și voi bate pasul pe loc dinaintea ultimei uși până la epuizare, pentru ca apoi să străbat înapoierea în liniștea vindecătoare și meritată. Mi-e dragă singurătatea mea, prin ea sunt și tot prin ea am devenit tuturor, uneori inclusiv mie, certificatul dezamăgirilor. În mine am deschis un schit cu o singură chilie ...