Despre eul
personal, despre ego, despre neastâmpărul sinelui se vorbește foarte puțin. Îl conștientizăm,
îl avem în vedere pentru că nu ne lasă libertatea după care tânjim. Când eul se manifestă ca voce a conștiinței
devenim conștienți de păcat. Nu ne este suficientă interacțiunea păcatului cu
rațiunea și astfel intervine sufletul, cleștele remușcării. În fapt sufletul
este ceea ce mai este viu în noi, cel care ne ține în viață dincolo de
manifestarea rațiunii. Prin rațiune doar supraviețuim, prin interacțiunea cu
sufletul – trăim. Și o facem pe de-a-ntregul, pe măsura docilului afectiv
înăbușind furia rațiunii.
La începutul experiențelor
noastre trăim cu impresia că datorită acestui ego suntem, existăm și ne
diferențiem de semeni; cu timpul, după experimentele care frizează crâncenul
realizăm că nu ne-a reușit mai nimic în viață, realizăm că sufletul, fie el căptușit în
marea lui esență cu concretul rațiunii, este doar ceea ce ni se mai întâmplă,
ceea ce ne bucură. Abia atunci ne permitem trecerea în paralelismul vieții, din
concretul acțiunii ne mutăm în înțelepciunea așteptării. Indiferent ceea ce
așteptăm, rămânem neclintiți, chiar și în fața promisiunilor eternității. Iluziile
le lăsăm celor care ne petrec, celor care trec în mare grabă pe lângă noi,
celor care într-un mai târziu le va veni rândul la o altă așteptare.
Timpul are diferite
măsuri și totul depinde de emanciparea noastră, de atârnarea noastră de nevoi. Spre
final, timpul nu-și mai permite decât ritmicitatea melancoliilor noastre
și lumea se-nvârte în jurul nostru doar pentru salvarea aparențelor...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu