Draga
mea, am învățat inclusiv de la Eminescu despre vremea care trece și cea care
vine. Timpul meu s-a scurs, al nostru așijderea. Vremea irosirilor este un
trecut mult prea îndepărtat pentru mine. Pentru orice există un final. Nu ne
este permisă excepția de la conceptul finalului, însă ne este permis modul în
care ni se întâmplă. Finalul s-a pierdut într-un brutal al tăcerii mele,
într-un abrupt al renunțării tale. Știai că detest previzibilul și cu toate acestea
nu a contat. Infiniturile noastre diverg, devenit-am poli contrari lipsiți de atracție.
Același glaciar, diferă doar culoarea vieții. Despre mine știu totul, despre
tine nu mai știu nimic. Nu am nici o dorință, nu am nici un final, nu există
nici o apropiere a dramei. Există doar anostul instalat între sufletele
contemporane nouă, iar noi ne-am adaptat normalității de care râdeam cândva. Zâmbetul
tău acum se poartă la adrese necunoscute și eu nu am scris niciodată scrisori.
Mă judecă conștiința printr-un gând (ne)bun de frumos. Voi păstra aroma merelor coapte și a scorțișoarei. Tot cognacul
existent în astă lume îl voi sorbi în cinstea unui trecut din care m-am ales și
cu statutul muritorului de rând. Mi-e dragă modestia pentru că am învățat-o de
la tine. În mine mai este loc de un singur gest și un singur cuvânt: reverență…
Am ajuns la finalul acestei epopei. Nu
m-am gândit nici un moment la romantism, gândul meu s-a așezat într-o istorie
anonimă a lumii din care fac parte, indiferent că-mi face plăcere sau nu. Cert
este că sunt pregătit să renunț la foarte multe, pentru că este momentul în
care doresc să mă dedic unor proiecte personale. Nu sunt vreunul din posesorii
de regrete, nu sunt unul dintre cei care își trăiesc persuasiv trecutul. Nu am
privit niciodată cu speranță sau încredere înspre viitor fiindcă sunt genul
dedicat prezentului. Viitorul niciodată nu ne va oferi decât ceea ce putem noi a
ne oferi, iar ceea ce îmi pot oferi nu va depăși niciodată ceea ce îmi este de
trebuință. Iar de trebuință?!... îmi sunt enorm de puține. Nu știu să mai
existe ceva neîncercat care să mă motiveze într-o altă dinamică existențială.
Singura motivație ființială rămâne vi(d)ul
conștiinței…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu