... însă timpul nu ne vindecă de trecut!...
În
sfârșit timp numai al meu. Mă pot reîntoarce în mine. În sfârșit ”încă” decembrie. Aici, în spațiul virtual al
hârtiei posibilul înseamnă orice, pentru că ”hârtia” suportă jocul perfid al
imaginației. Tristețea fără lacrimi este un deșert fără speranța unei oaze.
Traversarea acestei tristeți nu va fi niciodată un act eroic, mai ales că în
lacrimi putem afla un răsfăț afectiv, foarte util supraviețuirii.
Am avut parte de multe săruturi. Nimic
nu va întrece vreodată intimitatea acestui moment. Trecerea de pavăza buzelor e
totuna capitulării, căci dincolo de sărut orice se întâmplă este întregirea
simțirii. Sărutul a fost complicele desfrâului afectiv. Emoția trimisă în
tremurul cărnii ne readuce în prizonieratul instinctelor. Ah! Cât de bine ne este
în acest prizonierat! Ocnaș în trândăvirea păcatelor este ținta inconștientului
oricărui om îndrăgostit și cel îndrăgostit este dispus să plătească oricât doar
ca să i se întâmple erosul. Mi-am dorit sărutul tău, știam că dincolo de el îmi
vei deveni vestală. Pentru tot ceea ce ai fost te voi iubi nespus. Pentru ceea
ce ești te pot însoți pe orice vreme, bună sau rea. Pentru ce este de
desăvârșit te voi urmări până la capătul lumii. Acolo vom fi doar noi și
infinitul. Capătul lumii este singurul loc unde mă pot vindeca de tine, locul
unde secunda va înlocui iluzia că ne aparținem...
Noapte aceasta de decembrie va fi nesfârșită și fără mere coapte. Voi fi doar eu, scriitura, cognacul, țigara de foi și
tu undeva la capătul lumii mele...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu