M-am
îndepărtat de tine cu mult înaintea sfârșitului. Ne-am supus unei reciprocități
îngăduită tacit. Devenisem o noimă dezbrăcată de gesturi și afecțiune. Ne
grăbeam pe sensurile destinelor diferite într-o asimetrie ciudată. Ne purtam în
inimile fiecăruia, însă sub o taină neverosimilă. Indirect, ne creasem propriul
nostru labirint, în care nu mai aflam putința regăsirii. Îți vorbeam despre
neputința cuvintelor, dând astfel un sens acestei neputințe. Cuvintele mele,
tăcerea ta, în care-ți aflaseși un echilibru, întăreau această neputință.
Legați la ochi, nu ne mai puteam privi nici cu sufletul. Un vid care suplinea
lipsa durerii. Un vid care impunea un înainte, un sfârșit prematur de decembrie, un ianuarie întârziat în
lumea noastră, un decembrie întârziat
în lumea care ne aștepta separați.
În mine își făcuse locaș îndoiala. Cunoașterea
despre tine se alterase. Nu era nimic superficial în tine sau în mine, era
firescul evoluției tale. Îți era de trebuință un mai mult decât aroma merelor coapte. Niciodată nu am fost
pentru tine o certitudine și atunci te-ai căutat de semeni, de alte sisteme de
valori. Mai existau destule de împlinit împreună, dar orice ar fi fost de
împlinit era ticsit doar de valoare sentimentală. Sentimentele mele au izvorât
din ape neîncercate de nimeni până atunci, apele tale. Tulburi, apoi limpezite
și în final stârnite spre soluri mai puțin nefertile. Am ieșit din zona
pasiunii tale alegând neutralitatea. Nimic mai potrivit pentru iadul pe care mi
l-am dedicat în final. Însă trebuie să recunosc: nimeni nu cunoaște mai bine
decât mine valoarea unei compasiuni. Prezența compasiunii reflectă noblețea unui
suflet, iar sufletul meu mi-a impus să te las să pleci. Ai zăbovit prea mult în
indecizie și atunci mi-am asumat sfârșitul merelor
coapte...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu