vineri, 28 noiembrie 2014

... te-am șters din păcatele lumii înainte de a te împlini ... (IV)


Se-ntâmplă iarăși o teamă în tâmplă; în a mea poate prea insuficient, însă în cea a lumii se simte freamătul suficienței. Un îndeajuns parodiază senzația deja-vu-ului și-mi spune că despre noi nu se mai poate nimic. Mai degrabă este vorba despre mine. Universului i s-a urât de mine și de vorbele mele golite de esența trăirii. Pe tine nu te știe lumea pentru că te-am ascuns în suficiența sufletului, tărâmul interzis banalului; și cum banalul îmi este străinul neființial, pe sufletul tău stingher cărnii nimeni nu și-a sprijinit vreo dorință, nimeni nu a cugetat la ceea ce ar putea fi, ceea ce ați putea avea. Împreună a fost doar noțiunea mea, întâia, apoi a noastră, pentru ca în final să-mi rămână doar mie. A trăi ciclic este posibil doar în carcera unei minți obosite sub asediul unei ratări afective și mie mi-a fost în putință fără vrere. Ca să te uit m-am stors de sangvin pentru că știu că în carnea lividă se-nghesuie doar viermii și viermii nu au amintiri draga mea; ei trăiesc doar pentru hrană și fecundare, o dublă blasfemie exercitată în altarele sufletelor ruină. Mi-e bine în lumină pentru că strălucirea acestei melancolii trece neobservată. Tot ceea ce scoatem la lumină nu este credibil, motiv pentru care reușim mai mereu să părem locatarii pendulului dintre agonie și extaz, tărâmul celor care trăiesc doar pentru sinele lor. Locuiești la un apel telefonic distanță și totuși... mult prea departe, de ceea ce am fost, de ceea ce am devenit.      

Mi-e dor de iarna plină de muguri. Mi-e dor mai mult decât teama din tâmplă. Cum se pregătesc toate, inconștient, de întoarcerea în mine! Iarna plină de muguri, simfonia unei melancolii carnale, mirosul tău...

Un comentariu: