Dintr-un decembrie (VIII) - Sublimul tău, supliciul meu

        Iubito e decembrie iarăși. Și ninge. Se cerne o ninsoare indecisă care-mi amintește de tine. Așa erai și tu la începuturile noastre. A ta indecizie a durat și durut. Nu ți-am spus-o ca să nu trezesc în tine condiția unei neputințe în a fi. Pentru că purtam intens grija emoției tale, pentru o vreme mult prea îndelungată m-am mulțumit să te privesc. Îți vorbeam puțin și despre nimicuri, deși tu așteptai de la mine o răsturnare a valorilor pe care s-a construit lumea. Pentru asta m-ai ales, m-ai acceptat și mi te-ai dat. Pentru revolta mea împotriva lumii și a Divinității. Între Dumnezeu și mine s-a instalat acea nemulțumire reciprocă care-l viza pe celălalt. El a creat omul fără dorința unei revolte, însă în mine s-a strâns revolta tăcerilor adunate din toți și toate. Oamenii se tem draga mea, de Dumnezeu și de cei ca mine. De Dumnezeu se tem pentru că El este totul, deține puterea și înțelegerea. De cei ca mine se tem pentru că dețin neînțelegerea. Tu nu te-ai temut niciodată de mine. De Dumnezeu da, te-ai temut până mi-ai devenit substrat existențial. Neutralitatea ta amorfa a crescut în sublimul ce-ai devenit. Ceea ce îți inspira teamă, într-un târziu mult părea timpuriu, ți-a devenit sprijin în revoltă. Orice asediu încerca tagma masculină în a te avea devenea umilință. Adorai să împarți umilința. Nu m-am amestecat în devenirea ta, te-am lăsat în socoteala destinului. M-am mulțumit să te privesc...

         Ești mai mult decât frumosul artelor. Orice poemă ți s-ar dedica ar înfuria iadul. Făpturi ca tine se nasc doar pentru motivarea templelor. Și eu te-am avut. Nu simt nici o mândrie în ceea ce mi-ai oferit. Mai degrabă mă răscolesc în atemporalitatea acestui decembrie, pentru că sunt mult prea multe decembrie în afară noastră decât împreună. Te priveam și în absență cu irișii minții. La fel mi se-ntâmplă și acum. Ești aici dar fără simțirea că ești. Ești artă deșartă pe zidurile goale ale sufletului. Ești frumosul unui rece și indecis decembrie. Ești albul și puritatea unei cale. Este vremea ta. Mai perfect... este vremea începuturilor. Pentru mine însă nu există un alt început. Dacă nu l-am uitat pe Dumnezeu, nu te pot uita nici pe tine. Merg înainte mânat de sindromul unei recidive altfel. Ceva care să-ți semene și care să nu-ți semene. Ceva care să păstreze sublimul tău, supliciul meu, însă care să-mi schimbe trupul din cimitir al unui suflet pierdut într-un parc de distracții. E încă decembrie și sunt aici. Mă gândesc cât de greu îmi este și intuiesc cum îți este ție... Vom trece împreună peste toate acele decembrie trăite cum trebuie: simplu și deopotrivă puternic implicați. Robia afectului s-a născut între oameni, aceeași oameni care uneori ca și noi, nu se tem să-și spună te iubesc. Oare Dumnezeu ne mai crede?!...