Dragostea
ne complică existența. Orice început este compus din pasiune și dorință.
Amestecându-le, trăindu-le, căutându-ne de împlinire ne-am asumat riscuri. Aceste
riscuri sunt de fapt scările spre un provizorat al iadului. Riscul final,
singurul asumat în cele din urmă, este traversarea lui. Dar despre agonia
inevitabilă finalului, mult mai târziu. Mereu m-am descurcat cu mine, pentru că
orice am trăit a fost asimilat ca o etapă care se cerea consumată, arsă.
Aceasta-i diferența dintre noi, dintre mine și tine, dintre genul masculin și
cel feminin: femeia trăiește unicitatea poveștii de dragoste care i se
întâmplă, se păstrează în singura aventură care contează în viață, aventura
îndrăgostelii, în timp ce pentru noi aventura suportă diversificarea. Voi știți
a iubi complet, noi știm a descompune sentimentul în afecțiuni aferente diferitelor
etape ale vieții. Sursa supraviețuirii
noastre ca tagmă este gena războiului, cea care ne asigură stadiul de invadator
sau victimă. În ambele cazuri depindem doar de noi. Adicția voastră pentru
idealul în iubire v-a adus grotescul suferinței, în timp ce nouă, concretul,
ne-a adus frumosul ei. Tu, femeia, ești iubire, eu bărbatul, am fost și rămân
eros.
Mi-e de trebuință a-ți mai împărtăși
ceva. Din amintirile mele nu te poate alunga nimeni. Noi, oamenii, ne pricepem la
amintiri, nu prea la tăinuirea lor, pentru că nevoia unei recidive ne împinge
la spovedanii inutile. Deconspirările au un rol clar și precis: căutarea
celui/celei care înțelege aceste trăiri, care și le asumă ca fiind aidoma unor
experiențe personale. De aici și micile dezastre. Comuniune a două suferințe nu
construiește nimic. Se creează impresia unui balsam afectiv care va ține de
foame până la apariția unei tentative de reconciliere cu viața prin insinuarea
unei noi pasiuni. Câtă amăgire! Această amăgire va fi direct proporțională cu
dezamăgirea ulterioară. Însă ține-mă minte draga mea, căci îți spun din nou,
acum, cum stă treaba cu suferința. Este necesară și firească evoluției. Suferințele
noastre, cele mici, ne induc starea neputinței, agoniei. Cumplită ne este trecerea
peste abisul din noi, prin el. Ne mințim și ne îndoim de noi înșine, pentru ca
apoi să revenim la viață mai atenți, mai dornici, însă mai înțelepți. Marile
suferințe ne readuc la normalitate. Boala, de exemplu, ne va reda întotdeauna
dimensiunea reala a vieții. Suferința din iubire, ne va aduce doar amarul și
tentația abandonului. Mie-mi plac finalurile acestor suferințe, pentru că ele
aduc dulceagul nostalgiilor. Știai că nostalgia acestui decembrie are gustul merelor coapte?!... Îmi amintesc perfect
gustul, pentru că îl regăsesc pe buzele tale!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu