Întotdeauna
mi-a plăcut tristețea din privirea ta. Datorită ei mi-am permis amestecul
anotimpurilor. Am trăit cu tine într-un veșnic decembrie. Ne-am permis adevăruri lipsite de dureri. Am gustat
împreună din fructul nerăbdării. Am înlocuit amarul cu afrodisiacul
erotismului. Între noi nu s-a petrecut chimia unei singurătăți într-o reacție
cu o alta, pentru că în mine s-a păstrat neutrul vieții. Până la tine am știut
mereu a mă păstra între extreme, chiar dacă le-am atins. Prima nuditate am
oferit-o eu. A fost cea a sufletului. Un vid lipsit de vicisitudine. Ca atare
m-ai primit în postura unui Adam viciat și pregătit pentru a fi sedus. Din
nefericire tot mi-e mi-a revenit partea cu sedusul. A fost o experiență inedită,
autoseducerea. A fost un exercițiu liber al imaginației. Mi-am construit un
tărâm numai pentru noi și în el ne-am ascuns indiscreției și invidiei. Acesta a
fost secretul stăruinței în anotimp. De la începutul acestui decembrie, m-am deschis și m-am oferit erorii.
Doar smulgându-mă din rădăcinile amintirilor îmi reușește creația.
Rolul tău a fost jucat genial. Doar
viața și trădarea ființială dinaintea ei poate reda perfect spectacolul iubirii.
Universul acceptă doar doi stăpâni: iubirea și setea. Tu le-ai avut pe ambele.
Setea ta de iubire s-a transformat în sete de viață. În timpul în care tu
osândeai la conceptul noi eu mă stăpâneam doar pe sine. Nu am știu atunci,
nescuzabil de altfel, că părți din mine, odată ajunse în tine, te vor schimba.
Ar fi trebuit să prevăd acest inevitabil, dar nu am dorit să denaturez
firescul. Îmi plac oamenii cu bune și rele. Fără bruta din om nici o existență
nu este completă, de aceea trebuie abordată și cunoscută și acea latură a firii
umane. Sunt vinovat de a fi păstrat în adormire bruta ascunsă în tine. Uneori își
dorea evadarea în mine, însă știu că s-a temut de mine, prin tine. Draga mea,
te-am căutat numai de virtuți. Pentru latura ta ascunsă, netrezită atunci, am
avut răbdare. Răbdarea am primit-o prin tine, deposedându-te pe tine de ea. Când
te-am pierdut, când m-am pierdut răbdarea nu mai avea nici o valoare. Nici
virtuțile, individual sau în totalitatea lor. A contat numai durerea. Era un
decembrie târziu. Un prea târziu pentru noi, un insignifiant târziu pentru decembrie și aroma merelor coapte...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu