Trăim doar pentru propria îndrăgosteală

       Mi-e capul plin de poveștile îndrăgostiților; și pentru că nu se poate exclude suferința lor ulterioară consumării pasiunii sunt suprasaturat și de dramele lor. Sufletul îmi este la mare și simetrică distanță de bucuria sau drama lor, nu pentru că nu mă implică emoțional, mai degrabă pentru faptul că nu mă regăsesc în niciuna dintre situații. Nu sunt posesorul unicității ca modalitate și intensitate a trăirii fiorului îndrăgostelii, dar nici nu mai pot fi păcălit de ludic, epic sau alte potlogării eufemistice. Oricum ar fi se impune totuși o întrebare: la ce-mi folosește să trăiesc și să simt dragostea altora, sau măcar o părticică din ea? E foarte adevărat că putem învăța câte ceva din experiența și eșecul celorlalți, însă nu simțim, nu trăim fiorul viu și crâncen de plăcut al îndrăgostelii. Iubirea nu ne dă dependența față de partener, iubirea ne creează adicția față de ea însăși. Oricare dintre noi, în orice stadiu și etate a vieții ne-am afla, am repeta obsesiv și la nesfârșit această trăire. O facem pentru simplul motiv că atunci suntem, atunci ni se întâmplă ceva-ul ființial. Restul este doar o hrană iluzorie pentru poeți și romancieri. Dacă vreți să dați o pâine de mâncat exploatatorilor în scris a romanticului, atunci asumați-vă trăirile și închipuirile altora și nu vă mai ruinați sufletește pentru că vouă nu vi se întâmplă marea dragoste. 
         
       Marea îndrăgosteală este o Atlantidă ființială, iar dorința retrăirii ei este identică colonizării soarelui.

        

         Omule frumos și (ne)bun trăiește pentru tine, iar pe restul lasă-i în plata trăirilor lor...