Scrisoare deschisă adresată iubirii

          Te știu de mult. De prea mult timp ca să te mai pot ignora. De când ți-ai făcut loc în mine, în  viața mea, am suportat toate neînchipuirile omenirii. M-ai desfătat și m-ai lovit cu furia caracteristică-ți oricărei nesupuneri. M-ai fericit cu toate dăruirile posibile tainelor unui suflet și m-ai nefericit prin umbra urii aruncate peste amintirile în care te port. Ti-am greșit numai în limita umanului, tu mi-ai greșit în feluri nefirești și cu toate acestea am găsit puterea să te iert. M-ai purtat spre culmile propriei tale utopii pentru ca apoi să mă arunci în disperarea uitării. Toate conversațiile noastre le-am purtat în absența ta. Tu ai mereu timp pentru ceilalți, niciodată pentru mine. Ți-am gustat lacrimile, ale mele n-au prisosit niciodată setei tale. După fiecare părăsire m-am întrebat cine sunt. Când reușeam să aflu un răspuns te întorceai la mine, zidindu-mă în spaimele neputinței. De la alții am aflat că pentru tine contăm doar prima dată, apoi totul devine o joacă. Cu fiecare revenire îmi promiți permanența, eternul ființial, pentru ca la prima împotrivire a firescului unei rațiuni încercate să fugi de întrebări.       

          Te-aș întreba ce știi tu despre erotism, când tu prin simpla ta simțire ar trebuie să-mi fii totul și de suficiență. Oare când ne atingi profunzimile și ne cobori de pe piedestalul fragil al umanului, care îți este trăirea? Ce-mi poți spune despre distanțe și cum m-aș putea împăca cu ele? Pierdut în tine și tu pierdută-n mine, un neajuns pentru tine! Uneori, când te invoc mi se pare că nici iminența morții în trăirea nu-ți dă satisfacția supremă. Vrei totul din mine și dincolo de ceea ce sunt! Capriciile tale m-au făcut să mă îndoiesc de puterea ta. Te întreb, în ideea că este posibil să te-ndupleci într-un răspuns: de ce anume am ajuns să-mi fie mai teamă, să iubesc sau să fiu iubit? Foarte probabil ți-am oferit suficiente motive pentru a te îndoi de mine, însă voluptatea pe care tu o trezești în mine este infinită și indefinibilă. Mă risc să-ți spun că-ți sunt egal în trăire și că-ți pot suporta suferințele. Tu fugi de suferințele mele, lăsându-mă pradă unei alte îndrăgosteli, cea a tristeților mele. Îți sunt dragi toate tristețile lumii pentru că tu le provoci.

         Adori mirosurile umane, adori omul snopit de propria-i sexualitate. Te vâri în orbul pasiunii doar pentru a trăi ceea ce ție îți este interzis: atingerea cărnii, freamătul ei. Pentru eternitatea schizofreniei tale îți spun că sexualitatea împlinește metastaza pe care tu ai implantat-o în sufletul meu și că tu nu vei simți niciodată, și nici înțelege, flăcările rugului pe care-mi arde sufletul, partea din mine care se știe vinovată de iubire. Îți mai spun că în mine, după fiece rug stins se aprinde conștiința purgatoriului, locul în care te regăsesc mereu rătăcind în spaima unei capitulări. Acolo nu te ascunzi de mine, te ascunzi de tinele celălalt, cea care îndrăgește omul și-l răsfață cu iluzia eternității. Suntem în contratimpul tăcerii, pentru că eu urc pe scara neputinței în timp ce tu o cobori. După fiecare cină a timpului petrecut împreună, mă lași într-o cruntă nefericire. Mă bucură că nefericirea mea îți provoacă convulsiile unei gelozii inimaginabile, pentru că nefericirea mea este infinit mai mare decât orice fericire provocată de tine. Cum poți lupta cu efectele tale adverse? Cum poți lupta împotriva ta? Eu cu mine mă descurc și încep să mă învăț cu tine!        

       Cu siguranță va veni vremea unei agonii comune, pe care o vom împărtăși într-o altă egală măsură, nu măsura cu care te-am obișnuit iubind, mai degrabă măsura dezobișnuirii tale de mine. Momentul căderii în neființă versus momentul căderii în tine! Cea mai mare aroganță pe care viața o face asupra-ți. Ține-mi de urât până atunci, iubire, și vom sădi în semeni ceea ce omul a refuzat să rodească încercându-te!...