Jocul de-a iubirea (II)

          Idolatria instinctuală poate fi răspunsul pentru nefericire. Lipsiți de puterea neutralității ne însuflețim la fiece semn al hazardului interpretându-l ca un banal, însă motivant, semn al iubirii. Frenezia exaltării inutile face posibil absolutul, fiindcă odată trecuți de frenezie ne trezim goi în fața adevărului. De ce am mai căuta pretextele rămânerii în nimic? Iubirea este cu certitudine cea mai pură dintre toate stările prin care omul poate trece, însă tot ea a creat fanaticii și sinucigașii. Iubind ne-am anulat conștiința.  Urmarea iubirii este improbabilitatea suferinței, timpul revenirii la sine, doar că sinele vechi ne ignoră, iar cel nou se joacă cu iluziile. Unica salvare este atingerea indiferenței, însă până la starea neființială ne luptăm cu consecințele dăruirii. Gradul de alterare sufletesc este cel care face diferența dintre fanatici și sinucigași, dintre cele aparținătorii extremelor și supraviețuitori. Iubirea presupune implicare totală, necondiționalitate. De aceea iubim o singură dată. Iubim total. Iubim complet. După?!... Suntem actori în Jocul de-a iubirea!