Simfonia destinului

(Simfonia a Va - Simfonia destinului)

                                                                            ”Creează atât cât îți permit chiar

                                                                                  și cele mai vitrege condiții”

                                                                                      Ludwig van Beethoven

         Împlinesc 14 zile de când nu am mai deschis o carte. Împlinesc cel puțin cinci ani de când l-am dat uitării pe Beethoven. M-am lipsit de câteva adevăruri în ultima vreme și astfel m-am pierdut printre toate care se-ntâmplă în afara mea. Printre toate cele irosite s-a dus și singurătatea mea. Toate singurătățile trebuiesc apărate, fiindcă doar în ele existăm cu adevărat. Caracterele se modelează în singurătate, singurul spațiu și timp în care sinceritatea nu are adversar. În anatomia trupească nu se-ntâmplă nimic la vedere; mă simt doar în mine, încolțit de rigoarea conștiinței. Ea mă ceartă de lipsa urii, dar mai ales de cea a iubirii. În mine se întâmplă ambele, într-un concomitent amărui, de prost gust, care mă storc de esența lor. Nici iubirea, nici ura nu sunt duse până la capăt. Se întrepătrund, se amestecă, dizolvându-mă în ceea ce-mi este de trebuință să iubesc, stârnind asupră-mi cea mai cumplită ură, respingând  iubirea ce-mi este adresată. Cum poți împăca dorința cu teama consecințelor împlinirii ei? Captiv între sensul și nesensul destinului mă las atunci pradă creației. Doar așa îl pot înțelege pe Beethoven...