Din cele lumii care-au fost gândite
să le trăim doar pentru noi,
suntem dovada unei vieți robite
un preambul al vieții de apoi.
Când simpla existență se reduce
la un destin aflat sub întrebare,
nimic din tot ce suntem nu seduce
și viața nu-mi mai pare o favoare.
Un orologiu vechi își strigă timpul
și irosirea prin necumpătare,
va trece unul după altul anotimpul
fără-a-i simți tentanta lui savoare.
Intrăm în toamna vieții fără vară,
nici primăvara nu mai e ce-a fost,
din colbul vânturat pe ulicioară
copilăriei mele îi găsesc un rost.
Departe undeva ne sunt părinții
în lumea cea de jos sau cea de sus
la timpul nimerit
coboară sfinții
să le vegheze drumul spre apus.
Odraslele ni se-agață-n cârcă,
timide stau sub semnul întrebare,
pe crucea noastră ni s-a scris tăbârcă
și suntem condamnați la resemnare;
și totuși ... dincolo de tot ce suntem,
clemența o primim prin recviem
și cât mai rabdă sufletul blestem,
de iad și rai Divinul-l expropriem ...
Minunat!!!
RăspundețiȘtergereMulțumesc.
RăspundețiȘtergerereverență ...