... sunt tot eu, cel dedicat, fidel eseului și prozei; însă
în ultima vreme îmi este mai aproape versificarea gândurilor, trăirilor. Nici de
duhovnic nu-mi este de trebuință, deși fiece pledoarie versificată deferită
uitării îmi deconspiră zbuciumul. Sunt un incomplet care se caută de un spațiu
afectiv al primenirii ființiale, un soi de exil binevoitor și răbdător al
capriciilor ăstui destin ce-și dorește a se rescrie zilnic. Știu că va veni
vremea când probabil voi publica ceva din toate aceste gânduri, precum va sosi
și vremea când mă voi opri din creația publică, rămânând a-mi aparține doar
mie. Nu am putința de a spune când se va întâmpla timpul renunțării, dar știu
că am putința de a vă-mpărtăși decizia. Însă până atunci voi împărți cu voi
carcera numită viață și tot ceea ce este adiacent ei. Nu am puterea și nici
menirea de a prelua asupra mea păcatele lumii, dar am puterea de a le
recunoaște și eradica pe cele personale. Cât timp va mai fi să fie, din
amărăciune, tristețe, bucurie și zâmbet voi încropi un buchet cotidian sau
nocturn pe care vi-l voi dedica cu obișnuita-mi reverență. Buchetul va aparține
doar celor care își fac timp pentru sufletul lor, celor care au înțelepciunea
de a impune timpului și trăirile personale, celor care cunosc tainele nopților
care leagă zilele una de alta formând veșnicia, aceeași veșnicie care-i leagă
strâns de viață, chinuind-o cât pentru toată reciprocitatea perversității ei.
Singurul reproș pe care-l pot aduce vieții este cel al atașamentului fățiș
pentru semeni, o pledoarie a robiei în mințile, rațiunile și sufletele
nemuncite ...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu