Nu-i timpul stelei mele căzătoare
definitoriu să coboare-n lavă,
mă recunosc ca ființă muritoare
în astă lume găunoasă-n cavă;
și mă abrupt pe zidul plângerilor tale
mă-ndoi de dor ca să mă rup în două,
o parte să vegheze a ta cale,
iar cealaltă să vă rămână vouă.
Voi cei ce știți nimicuri despre viață,
blagoslovind ușor despre iubire,
păstrați simțirea-n inima de gheață
un soi de epitaf spre prețuire.
În mine nu mai e convalescență
și-n tine nu mai e de te
iubesc,
sunt doar un vag, reminiscență
un sincer-animalic te
doresc.
Motive sunt ca să te las a lumii
tristețea voastră e un bun comun,
fiind tributar creațiilor antumii
uitându-te, în drepturi mă repun.
Când voi alege să cobor în lavă
și de trecut te-ai vindecat,
iertare-ți cer că m-am schimbat în pleavă
iertare-ți cer, c-am dezertat.
Dar pân’ atunci mai mor o
noapte
fiindcă în zi robesc la traiul auster,
de-ți vei păstra păcatele necoapte
din când în când, te voi iubi stingher ...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu