Motto: ”... ca să mai putem trăi trebuie să uităm tot ceea
ce am învățat despre moarte ...”
Singurătatea
mea, tot mai evidentă, este rezultatul reflecțiilor mele. Sunt convins că nu
sunt singurul care se frământă căutând un sens al vieții, însă cei care simt ca
și mine sunt tributari aceleiași izolări induse de tăcere. Și dacă tăcerile
noastre s-ar găsi, chiar într-o forțată comuniune ele tot nu ar schimba lumea. Ajuns
un sclav al rațiunii, nimic nu-mi mai pare suferință, nici măcar sentimentul
inutilității. Lipsa suferinței completează lipsa reciprocității inducând
platitudinea, căci fără durere și nevoi nu mai aflu nimic din cele care cândva
îmi erau vitale și știam a mă bucura enorm de ele: dragul de om, bucuria de a
fi, iubirea și chiar fericirea. Am renunțat la acestea până la anularea lor,
fiindcă orice sacrificiu împlinit înspre trăire s-a dovedit inutil. Nici tristețea
nu-mi mai reușește și nostalgia-mi devine tot mai fadă. Trăiesc sindromul
ireparabilului și în peisagistica ăstei lumi orice gest și gând bun sau rău îmi
induce derizoriul ...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu