marți, 5 ianuarie 2016

Regretul de a fi (VII)


         M-am întors în mine. Este singurul loc în care toate sunt la locul lor. Gândurile, senzațiile, trăirile nu-mi părăsesc sângele și carnea, se mulțumesc cu singura lor menire, respectiv funcționarea în accepțiunea propriei normalități. Cunosc! Este foarte dificil să poți defini normalitatea. Este o noțiune relativă specifică fiecărui individ în parte. Acesta este motivul real pentru care suntem cu adevărat singuri. Nu o recunoaștem. Refuzăm cu îndărătnicie singurătatea. Putem invoca teama sau putem invoca volubilitatea personală, însă orice am invoca suntem făcuți pentru singurătate. Doar în starea aferentă spintecăm viața, ne hazardăm fără milă la o disecție ireversibilă a propriei existențe. Conștientizăm, într-o oarecare măsură, detaliile care ne stăpânesc și definesc reacțiile, ne recunoaștem inclusiv sub acoperirea glodului instinctelor noastre primare. Paradoxul este că suntem adeseori încântați de ceea ce știm despre noi. Atunci de ce ascundem ceea ce suntem? Din același motiv pentru care ne refuzăm singurătatea: teama!
         Nu am teamă de cunoașterea și recunoașterea a ceea ce sunt. Nu am teamă nici de conviețuirea cu cei asemeni mie. Mi-aș dori să pot spune că nu am nici un soi de teamă, însă aș minți. Când în carnea ta ascunzi plăgi deschise ca rezultat al supraviețuirii printre semeni, atunci te temi de conștiință, pentru că ea nu vindecă. Conștiința acționează chirurgical pe plaga deschisă, elimină dorul, dragul, nostalgia, iubirea sau ura, elimină orice sentiment care ar fi cauza plăgii. Toate cicatricile poartă mirosul unei morți, unei pierderi definitive, asumate într-un mult prea târziu. Conștiința nu ne-a învățat despre suficiență? A mea da! Mi-a spus despre mine, mi-a spus că în mine port demnitatea unei vieți solitare dar și a iminentei morți. Tot ea mi-a spus despre cum iubirea devine ura și invers, despre cum fericirea nu poate depăși stadiul iluziei la fel ca în cazul agoniei. Credeți că le-am trăit pe toate? Credeți că ne-am atins limitele fericirii sau agoniei? Nu le-am atins. Ne sunt la îndemână doar în nefirescul lor și atunci nu le percepem ca atare. Moartea poate surveni din bizarul unei fericiri neașteptate sau din încrâncenarea unei suferințe obsesive. Când știu atâtea, sau trăiesc cu impresia că le-am trăit, am un motiv în plus să rezist. Motivul de a fi! Îmi trebuie foarte multe argumente, toxic de puternice, pentru a putea identifica regretul.
         Categoric! Vorbesc despre regretul de a fi!...       

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu