Ți-ai făcut loc în
insomniile mele. Mă-mpresoară deja-vu-ul prăbușirii în nostalgii fără rost în
autentic. Dar ce aș fi fără de aceste nostalgii, fără a te știi undeva și fără
a mai știi ceva despre tine? Singurătatea crescută în mine a așezat sub mine un
hău imens în care vidul a fost umplut cu liniște. Îmi aud gândurile
strigându-mă, păstrându-mă deasupra hăului. La fiecare adiere a nostalgiei mă
agăț de gânduri și mai fac un salt în albastrul cerului. Sunt tot mai aproape
de truda norilor care-mi ascund primul rai. Acela pe care l-am trăit alături de
tine. Mă bântuie destinul hamletian. Propriile-mi drame m-au părăsit și pe
mine. Deșertăciunea nu s-a împăcat niciodată cu speranțele umanității, însă în
cazul meu speranța nu a depășit niciodată alcovul altarului în care te-am
ascuns lumii. Care o fi cauza acestei nostalgii, când fericirea s-a manifestat
în mine arareori și atunci când se îndeletnicea cu sufletul meu, o făcea
într-un acces de violență? Un răspuns ar fi legat de frecventarea sufletului de
către fericire sau aparenței ei. Ți-aș pune numele pe o cruce, poate chiar pe
cea care o car cu mine, însă nu știu încotro mă îndrept. În purgatoriu nu sunt
permise cruci. Nici gânduri. Doar aștepți, așa cum te așteptam eu uneori și
posibil, cum așteptai tu să ne viziteze fericirea.
... ne-am întâmplat
într-o iarnă din care mie mi-au rămas doar mugurii...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu