Motto: ”... din nefericire cunosc mult prea bine tristețea;
ea-mi este soră încă din adolescență ...”
Trăiesc într-o lume, într-un timp care pentru mine și-a
irosit inutil toate misterele. Oamenii au atins stadiul unei descompuneri
atroce, sunt mai fiare decât fiarele pădurii; din păcate gândurile și acțiunile
lor sunt lipsite de miză. Pentru mine ar fi o miză dacă semenii m-ar mai putea
întrista, dar imunitatea-mi este atât de adâncă încât surprizele vieții nu le
mai regăsesc nici măcar în ideea sau tresărirea unui miracol. Poate că blestemul
meu se regăsește în a-mi iubi semenii, a-i iubi pe oameni mai presus de orice
lipsa de raționament, de orice argumentație logică. Dar nu acesta este secretul
păstrării viului acestui sentiment, tocmai lipsa lucidității care i-ar găsi
acuze, care ar condamna-o la moarte? A-ți depăși condiția pornește de la
evadarea din ipostaza victimei, căci fost-am creați tocmai pentru a victimiza,
pentru a ne oferi total și apoi a căuta răzbunarea pe sinele înfrânt. Să ne
definim ca și creație și să ne uităm în afara autocompasiunii, dramei și
rătăcirii în Dumnezeul doar al celor oropsiți, ne-ar elibera ființa de jugul
dorințelor care dezumanizează. Când am fost trist din cauza lumii nu cunoșteam
iertarea și nici putința de a face ceva pentru semenii; acum ele-mi sunt la
îndemână și orice gest sau gând al meu este sincer, lipsit de orice provocare.
Sunt prizonierul lucidității izvorâte din rațiunile iubirii necondiționate.
Ciudat paradox îmi
sunt, dar fac parte din mișcarea vieții și din paradoxul ei m-am extras și eu
...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu