Motto: ... fiece indiferență întâlnită îmi crește vâscozitatea sangvină ... sub acest vâsc(os) nici un sărut nu-i cu putință ...”
Un univers
al verbelor rostite nu-i cu putință făr’ de inserțiile unei tristeți; căci singurele verbe care ne atrag atenția sunt
cele care definesc predominant drama sau disperarea din ea. Cuvintele pot spune
despre orice, de aici și durerea pe care o pot pricinui. Ma aflu într-o
perfectă legitimitate atunci când gândurile-mi derapează într-un intens al
ideilor, destrămând iluzia bonomiei umane. Am ajuns să-mi fie dor chiar și de
farmecul indezirabil al unei minciuni, doar pentru că în ticluirea ei s-a
ascuns luciditatea unei frici abunde. Cândva mă hrăneam cu astfel de frici,
fiind singura modalitate de a traversa minciuna, de a aproba ipocrizia
mincinoșilor. După fiecare îndestulare mă întindeam pe covorul unei tristeți
inimaginabile, un covor al frunzelor târziu tomnatice. Îmi reușea revenirea la
viață, la indolența ei, prin compromisul nefirescului. Săream din neutrul
covorului, plin de tristeți tocmite, direct în nefirescul ăstei lumi, locul în
care artificialul suplinește viul. Și pentru că îmi era de trebuință doar seva
din rostul vieții, aceasta o regăseam doar în tristețea semenilor, în trăirile
lor. Și mă târam istoric pe un alt covor, spre o nouă vâscozitate sangvină, cât
mai departe de viul căutat. Rescriindu-mi istoria, am uitat despre tentații,
despre viață, despre uimirea unui sărut ...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu