În afara și înăuntrul orașului (I)

 

Motto: ”... destinul se juca cu creionul, desenând la întâmplare traiectorii; pe una dintre ele era scris numele lui ...”

Trăiește într-un oraș mult prea plin, mult prea agitat. Străzile nu se golesc nici în toiul nopților reci; pe oriunde l-ar purta pașii în noapte, sigur va întâlni trupuri chircite în răcoarea nopții, trupuri care se caută de eliberarea unei poveri imense. Toți suportă travaliul nedumeririi sinelui, îi diferențiază doar puterea conștiinței. În această dezolare comună este aproape imposibil să găsești un refugiu.  

În zilele toride răcoarea devine un lux pe care și-l permit doar bogații orașului; bogații sunt aceia care dispun de timpul lor cum vor, care-și permit irosirea timpului la umbra plopilor de pe marginea unei alei din parc sau răcorirea cu paharul ticsit cu gheața în cuburi, condensul de pe una dintre mesele cafenelelor asediate de bârfitori-pierde-vară profesioniști. Evadarea din cotidian presupune și excursii printre cei bogați, excursii extrem de costisitoare pentru conștiința dezaprobatoare. În astfel de momente trebuie să-i ofere un sens existențial prezenței lui acolo, să găsească vină rafalei de vânt inexistente care l-a adus în postura locatarului ocazional.

Se amestecă printre semenii răsfățați ai refugiului și se ferește abil de agitația rostirii lor, rostiri fără noimă însă agresive-n decibeli. Surdului, astă lume pestriță îi pare un  soi de ghid al emoțiilor umane, un preambul repetitiv al universului mărunt la care el (surdul) aspiră. Pentru mesenii de soi, surdul este inexistent, iar insistența lui de a le citi cuvintele de pe buze este singura constrângere la care le este supusă respirația dintre cuvinte. Avântul lor lingvistic îi provoacă amețeli surdului obligându-l să improvizeze frazele, folosindu-se de intuiție.

În afara refugiului ocazional, viața își vede impasibilă de continuitatea ei, topindu-se în asfaltul încins. La marginea orașului, în zona industrială, doar vechile furnale refuză din cauza decesului economic să formeze nori pe cerul senin. În mijlocul orașului, în centrul vechi, sincronizările sunt forțate de împerecherea nepotrivită a caracterelor. În afara surdului, nimeni nu observă falsul grosolan la care s-a dedat omul. Surdul frecventează refugiile orașului din nevoia enormă de a-și finaliza teoria despre umanitate. Memorează totul, apoi ajuns acasă trasează traiectoriile pe care s-au lansat inițial toți acei necunoscuți, ajunși acum (doar în imaginația lui) amicii lui de pahar. Aceste traiectorii devin vectori în jurnalul lui; săgețile se intersectează, mai mereu în aceleași locuri și la aceleași ore ale amiezii.

În fiecare noapte, în timpul în care scrie face pauze dese, pauze în care-și reașează prietenii și rescrie traiectoriile. Geometria destinelor devine incertă și sfidătoare la adresa logicii matematice care, crede el, le trasează existența. De foarte mulți ani își propusese să schimbe tăcerea lui cu gesturile limbajului surdo-muților, să-ncerce chiar să le vorbească amicilor lui, dar nu avea suficient curaj. De fiecare dată îl oprea teama unei umilințe intuite și previzibile. Era obișnuit și cu astfel de reacții, primele barbarii de acest soi fiind comise de colegii lui de școală; în amintirile lui, aceste evenimente erau trecute la capitolul ”pregătire pentru viață, întărirea imunității vis-a-vis de micimea semenilor”.

Se trezi foarte de dimineața, pentru că în noaptea precedentă nu s-a mai dedat scrisului. A fost prizonierul gândurilor și ideea unei conversații îl tenta din ce în ce mai mult. Înainte de a adormi își promisese că azi va iniția primul contact uman după zecii ani de tăcere. Era mai proaspăt decât în ultima vreme și totul se datora imaginației; se vedea centrul atenției și toate privirile îndreptate spre el aduceau cu sine compasiune și automat și înțelegere. Normal că exista și teama unui eșec, dar această idee îl măcina mult prea puțin pentru a-l opri să-și ducă la capăt promisiunea. Zâmbea. Se îndreptă spre baie pentru siesta zilnică și ceva mai mult decât atât, pentru că azi reintra înauntrul civilizației, se conecta la rutina zilelor toride a celorlalți. Într-adevăr, viața lui avea să se schimbe, doar că el nu știa cum. Încă nu era pregătit pentru traiectoria lui, însă destinul se juca cu creionul, desenând la întâmplare traiectorii; pe una dintre ele era scris numele lui ...