Cu cât suntem mai inteligenți și mai rationali, cu atât mai mult prăpastia dintre noi și umanitate ni se pare mai adâncă; cu cât prăpastia este mai adâncă cu înzecit mai mult simțim suferința și ceea ce ne diferențiază. Toate aceasta păstrează răceala dintre noi și ne-ndepărtează tot mai mult de răceala lunii. Astfel, tot ceea ce trebuie păstrat ca mister devine rutină și în final ne pietrifică-n ignoranți. Pentru ce să mai trăiești, când îți este totuna frumosul și grotescul, iadul și raiul sau calăul și victima!? Unde am mai afla farmecul vieții când dintre extreme am eliminat liberul arbitru și tot destinul nostru se reduce la axa orizontală dintre minus și plus infinit, parcursă într-o duioasă și imbecilă platitudine? Cândva îmi voi renegea curajul singurătății și voi traversa prăpastia, pentru a vă striga în față : „Nu ne suntem datori cu nimic. Umanitate! Recunosc: ești singurul meu viciu declarat, acceptat și asumat!”
Atunci cum depasim aceasta prapastie, dintre ratiune si umanitate?
RăspundețiȘtergere@nouriel.
RăspundețiȘtergereBuna seara. Prapastia nu merita traversata sau depasita daca efortul nu este comun. Sa alegi mereu dezamagirea este o marota tipic balcanica. Dati-mi dumneavoastra trei motive, sau macar unul pentru care sa ne permitem consecventa dezamagirii. Oare nu ne este mai bine singuri, fara sa depindem de semeni? Reverenta.
PS: Nu afirm ca acest tratament trebuie aplicat tuturor, ci unei majoritati covarsitoare.
Vreti sa spuneti ca umanitatea trebuie sa fie preferentiala?
RăspundețiȘtergere@nouriel
RăspundețiȘtergereBuna seara. Sincer ... nu va inteleg intrebarea.
Preferentiala poate insemna aproape orice.
Poate reveniti mai explicit.
Multumesc.
Adica sa incercam sa depasim prapastia dintre sine si ceilalti, doar pentru acei cativa oameni care nu ne dezamagesc. (Asta imi pare ca rezulta din primul dvs. raspuns.)
RăspundețiȘtergere