Sunt momente în care preferăm tristețea, fără să ne explicăm motivele. Este mai simplu decât pare. Când sunt trist simt cum curge prin mine blândețea vieții, cum se deschid toate porțile închise semenilor; atunci devin un muzeu al misterelor. Cât de plăcută poate fi acea senzație în care dorești să te unifici cu acea parte a umanității care simți că te merită, care într-un “oarecum” te-ar completa. Sunt momente în tristețe, în care tânjim a ne uita total și definitoriu într-un suflet strain, de la care avem pretenția să ne înțeleagă și să ne tămăduiască, poate doar pentru că la rândul nostru cândva am oferit identic, sau pentru că am mai avea atâtea de oferit. Sunt atâtea momente în tristețe în care temerile devin nevoile ființei, în care ne căutâm de răspunsuri și riscăm totul pentru o târzie melancolie. Oricât mi-ar plăcea tristețea nu îmi permit încă aceasta împăcare, dar pot afirma: „Nu ne suntem datori cu nimic. Umanitate! Recunosc: ești singurul meu viciu declarat, acceptat și asumat!”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu