Nu putem fi pozitivi decât după o pauză de viață. Traversăm empiric etape, ardem intens sau mocnit, ne zvârcolim în inutil sau amăgire și toate acestea pentru acel dram de plinătate. Mă recunosc în infima tagmă care a gustat mai mult din viață decât a reușit viața să se-nfrupte din tinerețea și vlaga noastră. Nu am ezitat niciodată să părăsesc o relație în care conflictele urmate de dulcea și sublima împăcare suplineau temporar iminenta despărțire. Am învățat de timpuriu că timpul îmi este prea prețios ca să-l irosesc preferând să trăiesc intens atunci când a fost cu putință. Nefericit sau nu, faptul că am aflat sensul vieții căutându-l îmi pare cea mai mare izbândă personală. Unde am aflat enigma am staționat nu mai mult decât am dezlegat-o, sau în cel mai parșiv caz mi-am găsit înlocuitor. Ce mi-a fost imposibil am lăsat timpului, ce mi-a fost la îndemână am luat din alergare, ce mă muncește mă ambiționează, ce mă iubește cedez artelor. Sunt plin de drame și izbânzi, de agonii zidite-n mine, dar mai presus de toate știu că mai am înca multe de făcut. Sunt incomplet și flacăra uneori rece a vieții mă arde molcom, parcă pentru a mă pregăti pentru ce va urma. În fiecare seara mă caut de apus, in fiece noapte mă caut de iubite imaginare; în zi mă caută viața și semenii –restul sunt prejudecățile care separa iluzia de real. Cu toții trăim aceleași drame, diferă sursa. Nimeni nu-și vede apusul înainte de vreme; poate doar cei care au trăit degeaba, care și-au numărat anii și nu viețile ori acele renașteri din cenușa ființei. Numai probabilitatea de a nu mai fi mâine mi-e suficientă pentru a căuta un motiv în plus să trăiesc cât mai din plin, sa fiu viu pentru cît mai îndelungată vreme …
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu