Nu-mi doresc a fi părtaș unei justiții imparțiale și personale pentru că, trebuie să recunoaștem, ”dreptatea” ne aparține întotdeauna. Teoretic suntem definiția inocenței, pe când noi, sub asediul conștiinței aprofundăm antigravitația. Suntem prin minciună tot mai departe de rădăcini, de sfânta țărână din care am fost încropiți tocmai pentru a găsi mai ușor calea prin care ne putem detoxifica ființa. Normalitatea pornește de la acceptarea faptului că eternul este o iluzie, ca atare și noi. Destinele diferite sunt apanajul conviețuirii comune nu comparației și deznădejdii alimentate de invidie. Dacă ne-am putea debarasa de superficialitate și lejeritatea cu care etichetăm semenii și etapele din propria viață, am fi capabili măcar de simpatie sinceră. Suntem departe de noi și de aproapele nostru, iar ceea ce este rudă prin sânge ne compare adeseori ca un mare compromis, alteori o imensă umilință. În lupta cu absurdul umanității nu port nici un stindard; recunosc în schimb, că-mi port la vedere, ostentativ, demnitatea. Tocmai din acest motiv îmi permit repetiția: „Nu ne suntem datori cu nimic. Umanitate! Recunosc: ești singurul meu viciu declarat, acceptat și asumat!”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu