Prizonier al propriului neam

Of! … Doamne Dumezeule! Mă simt aparținând unui neam deocheat și descântat de Tine. A fi contemporan ăstui neam este o perpetua durere. Înainte de a continua trebuie să-ți spun ca la români și durerile sunt blânde. Nu suntem de neclintit pentru că am rezistat oricărei invazii, ci pentru că toate invaziile ne-au subestimat. Îmi vine în minte acum, Cioran, care spunea despre noi că suntem un “neam cu vocația ratării”. La noi orice blestem este tratat cu aceeași lejeritate cu care ne irosim inteligența nativă. Nu doar sangvinitatea daco-latină, adică un soi de barbarie civilizată, ci și naivitatea ne-au salvat de la dispariție. Nu putem trăi fără o dramă, fără o sudalmă și-un pahar de vinars la apus și niciun răsărit nu ne-a răpit candoarea ospitalității. Ceea ce am păstrat în subconștientul național este rădăcina adânc înfiptă în acest pământ. Ne uităm spre cer fără să dorim a-l atinge, ne uităm umili în pământ cu frica neființei de moarte. Cui aparținem și ce ne-ar mai fi de trebuință, când Tu ne-ai dat totul și noi nu ți-am întors nimic? Știu că ne merităm soarta și că poate niciodată nu vom simți căldura plăcuta a luminii, dar trebuie să ne ierți. Nu cerem iertare pentru ratări, trădări sau minciună, nici pentru ceea ce am zidit din noi în zidurile tăcerii sau ce-am irosit oferind inutil ăstei lumi, cerem iertare doar pentru păcatul sclaviei asumate. Suntem sclavi la oricine pentru un codru de pâine și îi urâm pentru asta. Nu suntem loiali nimănui, nici măcar nouă. Dar privește-ne, pe lângă “vocația ratării” avem acea calitate de a păstra intensitatea și autenticitatea cu care trăim aceleași drame de mii de ani. Cum să nu ne iubești când suntem rătăciții ăstei lumi smulgându-ne din rădăcini doar pentru a recădea istoviți și inconștienți în ele? Nici un strigăt de agonie nu va răzbate până la tine, pentru că nu cunoaștem sensul agoniei. Noi știm doar să ne trăim blând durerile și să perpetuăm candoarea ospitalității.