Fericirea este partea cărnoasă a fructului oprit. Călători anonimi în timp și spațiu suntem în perpetua căutare a celui mai sublim produs al imaginației. Suntem capabili de orice sacrificiu, traversăm desculți infernul și tot este prea puțin. Câtă neghiobie zace în noi! Avem dreptul la o singură iluzie, pentru simpla fixare a etalonului fericirii. Cum Dumnezeu putem spera la ceea ce ne interzice firea, când suntem produsul eșecurilor noastre? Niciodată nu ne-a fost la îndemână uitarea pentru că ea stă mereu dinapoia fricii de eșec. Răbdarea de-a-mi cunoaște semenii am considerat-o dintotdeauna un blestem, nicidecum o virtute; să stai, să asculți, să analizezi și apoi să aștepți de la semeni doar ceea ce știi ca ți se poate da, nimic mai mult. Cum te poți mulțumi cu puțin și-mi vorbești despre fericire, când tu străinule (străin de amplitudinea și complexitatea cuvântului viață) nici măcar nu ai noțiunea nimicului? Nu afirm că nu avem dreptul la fericire, spun doar că ne este inaccesibilă, că suntem mai mereu în confuzie când facem referire sau gândim la ea. A suporta adevărul și a învăța din el despre noi, este mai mult decât a ne izbăvi de trecut, îngropându-l pe o plaja unde singurul sens al vieții mării înseamnă refluxul. Știu de la viață că singura fericire veridică și autentică atinsă vreodată de om, este starea euforica a prostului încântat de nefericirea mea. Și mai știu un lucru: „Nu ne suntem datori cu nimic. Umanitate! Recunosc: ești singurul meu viciu declarat, acceptat și asumat!”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu