În ultima vreme am permis rațiunii să-și dezlănțuie tirada asupra decăderii pe care o suportăm cu același stoicism istoric, care ne definește deplin. Critica pe care o folosesc cu agresivitate domestică este rezultatul unei biciuri acerbe pe care subconștientul a aplicat-o afectului meu. Nu-mi reproșez nimic, nici măcar ceea ce sunt, deoarece suntem cu toții rezultatul utopiei contemporaneismului. Citeam deunăzi că celei mai credibile instituții naționale, Biserica Ortodoxă Română, i-a scăzut cota de încredere cu 20 de procente ajungând la puțin peste 60%. Simt și se vede limpede faptul că suntem în pragul unei crize morale și de identitate fără precedent. Cei care mai au speranță și se caută de echilibru și liniște în relația cu Divnitatea, se vor lăsa pradă deznădejdii și haosului, vor căuta alinarea în alte zone, total străine lor. Cert este că într-un adevăr ar fi nevoie de o curățenie spirituală, dar nu în orice condiții și sub auspiciul oricăror consecințe, mai ales dacă nimeni nu și le va asuma ulterior. Nu este suficient să gândim, trebuie să aplicăm ceea ce gândim/simțim și să suferim dacă este nevoie, pentru a ne putea salva de frică și haos. Dacă am avea răbdare să privim mai atent semenii, am realiza că totul se petrece intuitiv și reflexiv, aproape nimic nu mai păstrează amprenta rațiunii, sau a unei gândiri aprofundate. Nu suntem deloc departe de un comportament complet libertin, instinctual și barbar, îndepărtat de orice canon ori bunul simț al decenței și demnității. Am trecut demult prin valea morții și mă cunosc îndeajuns încât să pot afirma că sunt un supraviețuitor indiferent de provocările pe care viața și umanitatea mi le pot adresa. Vă reamintesc că: „Nu ne suntem datori cu nimic. Umanitate! Recunosc: ești singurul meu viciu declarat, acceptat și asumat!”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu